autor: Cristina Artimon
În prezent, asistăm din ce în ce mai mult la pierderea reperelor morale, nu prin faptul că ele nu mai există, ci pentru că nu dorim să le vedem, să le căutăm acolo unde stau ascunse: în biblioteci fizice, în colecțiile unor mănăstiri, în muzee, în vorbele bătrânilor, în dragostea părintească, în tradițiile și obiceiurile ancestrale. În schimb, ce vedem zilnic? Un peisaj sinistru de tineri și adulți care nu știu ce sunt sau către ce se îndreaptă, în instituții care nu veghează la binele comunității, în mesaje transmise prin aceste instituții de către mai marile concerne, europene sau mondiale, cu privire la încălcarea drepturilor liberei manifestări a libertăților democratice, manifestate fie prin piață, fie la nivelul societății.
În calitate de educator aș dori ca școala să fie lipsită de imixtiunilor teoriilor novatoare care perpetuează descătușarea energiilor și a vibrațiilor pentru a învăța doar când elevul are nevoie (a se citi chef). Aș dori ca elevii să fie într-o competiție perpetuă pentru căutarea adevărului și a relațiilor de cauzalitate care, în final, vor produce cunoaștere și o remodelare a principiilor clasice în consens cu tehnologii moderne, pentru a conferi aspectul de universalitate și accesibilitate. Aș dori ca elevii mei să fie profund interesați de cum să facă bine doar pentru că au conviețuit cu binele, atât în mediul familial, cât și în mediul extern. Să înțeleagă faptul că a face bine contribui la o re(așezare) a societății în resorturile proprii, educaționale, civice, religioase, informaționale.
În calitate de angajat aș dori ca munca să fie apreciată și valorizată, să se înțeleagă faptul că munca contribuie la creație, de natură socială, cu reverberații asupra relațiilor de natură socială. Oare ce este omul fără societate? Rousseau ar spune că nimic. Dar ce este omul în această societate? Un căutător de stabilitate, un creator de probleme pentru ca nenumărate industrii să le găsească soluții. Contra unor prețuri impresionante.
Referitor la economie, orice instrumente de politici economice par a nu funcționa, din păcate. Inflația este în creștere, nivelul de trai se prăbușește iar, lipsa unei oferte de muncă locale (în condițiile în care cei mai mulți din rândul persoanelor neocupate, indigene, sunt șomeri involuntari de tip keynesian) se acoperă cu munca importată, practicată de emigranți.
Și ce este rău în asta, ar spune cineva…. Este, pentru că acceptarea unei munci salarizate sub prețul mediu al muncii face ca munca să fie refuzată, ceea ce încurajează piața neagră a muncii, economia subterană și sărăcia.
O stare din care nu se poate ieși decât prin supunere în fața unor instituții care elimină prevalența legilor naționale în fața unor reglementări și prevederi legislative cu caracter instituțional, ceea ce face ca elementul național, specific, să fie minimalizat.
Consider că rolul unei elite, instituționale, educaționale, medicale, competiționale, este de a trasa culoare de normalitate, de a conferi exemple de bune practici, de a descuraja imixtiunea factorilor externi în spiritul și valorile perene, tradiționale și care definesc seva poporului român. Relația cu factorii externi trebuie să fie încurajată, în sensul completitudinii, să contribuie la dezvoltarea unor aspecte economice și sociale care au deficit de dezvoltare.
România are nevoie de o readucere aminte a ceea ce a unit-o: valorile creștine, respectul, fraternitatea, onestitatea, dragostea de țară, încrederea în șansa ei. În acest fel vom ști că ceea ce vine, dacă este bun, păstrăm, dacă este rău, aruncăm.
