,,Lumina vine de la Răsărit“ este un salut masonic interzis în public. Titlul romanului i-a fost impus ca o ,,exorcizare“ a trecutului masonic, un fel de ,,mă lepăd de Satana“ rostit în România ca să fie auzit în toate lojele occidentale (că în cele sovietice de-abia intrase).

EVZ SPECIAL

ISTORIE SECRETĂ. Marele scriitor Mihail Sadoveanu a condamnat oameni la moarte. Lingușelile de-a dreptul dezgustătoare față de un SEF AL STATULUI

Autor: Adrian Pătruşcă | sâmbătă, 07 februarie 2015

Prezidiul Marii Adunări Naționale în 1948. De la stânga: Ștefan Voitec, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Stere, Constantin Parhon, Ion Niculi FOTO: WIKIPEDIA

Cine i-a spus lui Sadoveanu „Ceahlăul oportunismului” a fost inspirat. Maestrul din Fălticeni a știut mereu să se așeze de partea călduță a Istoriei. Adeseori, a călcat pe cadavre. La propriu. După Primul Război Mondial, Mihail Sadoveanu se înscrie în Partidul Poporului al lui Alexandru Averescu, foarte în vogă în acea perioadă, și este ales senator în 1926. Trece apoi la Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu și devine președinte al Senatului în 1931-1932.După instaurarea dictaturii carliste, în februarie 1938, se arată un aprig susținător al monarhiei, drept care se află printre senatorii numiți de rege. Lingușelile sale față de Carol al II-lea sunt de-a dreptul dezgustătoare. Iată o mostră din 1938:„Tot ce e durere, grijă şi speranţă în noi se află înmiit în fiinţa Sa. Destinul său a fost să ne cuprindă în întregime – trecut, prezent şi viitor –, să valorifice şi să apere o moştenire primejduită (…) Apariţia sa, din cer, pe aripi repezi, întăreşte şi întregeşte elementul mistic”.Monarhismul i se topește ca prin farmec după Al Doilea Război Mondial. La numai câteva ore după ce Regele Mihai I abdică, pe 30 decembrie 1947, la ora 15.30, printr- o decizie a Consiliului de Miniștri, Mihail Sadoveanu este inclus în Prezidiul provizoriu al Republicii Populare Române: sub președinția lui CI Parhon, „Ceahlăul literaturii” este unul dintre cei patru vicepreședinți, alături de Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ioan Niculi.

Vântul bate de la Răsărit Orientarea lui Sadoveanu spre tabăra comuniștilor a venit firesc: simțise dincotro bate vântul! Nu trecuseră nici șapte ani de când autorul „Baltagului” nu dădea nici o șansă comunismului în România:

„Comunismul nu a prins rădăcini niciodată într-o populaţie ţărănească în proporţie de 80 la sută, individualistă şi care are un puternic instinct de proprietate.”

FOTO: Mihail Sadoveanu și Maria Tănase, în noiembrie 1956, pe prispa casei de lângă schitul Vovidenia (lângă Mănăstirea Neamț) a Mitropolitului Visarion Puiu

Comuniștii, bucuroși de un asemenea trofeu, îl primesc cu brațele deschise și îi oferă toate onorurile și confortul. Este ales deputat de București pe listele Blocului Partidelor Democrate (PCR și sateliții) în alegerile falsificate din noiembrie 1946.

„Actul său de capitulare” este conferința cu titlul „Lumina vine de la răsărit”, ținută de Sadoveanu la Academia Română, după o vizită în URSS. Spre deosebire de Panait Istrati, care a crezut sincer în idealurile comuniste și care a fost trezit din reverie de realitatea sinistră din Țara Sovietelor, textul lui Sadoveanu arată, prin artificialitatea sa, că nu credea o iotă din ce scrisese și că doar oportunismul îi ghidase pana. De altfel, el avea s-o recunoască mai târziu, într-o încercare de justificare a mizeriei:

„Dacă nu scriam «Lumina vine de la Răsărit», dacă nu eram cu ei, opera mea era interzisă 20 de ani, ca şi a lui Nicolae Iorga, Octavian Goga şi a celorlalţi.”

Păstorel Teodoreanu, finul său, avea să taxeze dur „reorientarea” nașului: „Sadoveanu filo-rus / Stă cu curul la apus / Ca s-arate-apusului / Care-i fața rusului”.

Comuniștii nu se sinchisesc însă de subtilități precum „sinceritatea” și îl umplu pe Sadoveanu de onoruri: este Președinte al Adunării Deputaților (1946 – 1948), Vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1948 – 1961), membru în Comisia de elaborare a Constituției din 1952, membru titular al Academiei din 1948, după ce aceasta fusese în prealabil epurată, așa că ajunge coleg cu minorul versificator Neculuță (post mortem) sau cu revizionistul Roller.

Este făcut Erou al Muncii Socialiste (1955), laureat al Premiului de Stat în 1960 (în valoare de câteva zeci de mii de lei, într-o perioadă în care un salariu bun nu depășea o mie) și al Premiului Lenin (1961), președinte al Uniunii Scriitorilor (1955 – 1961).

Moartea, ca preț pentru viața tihnită a Maestrului 

Dincolo de moralitatea terfelită, cârdășia cu comuniștii a avut pentru Sadoveanu un preț sinistru: i-a încărcat conștiința cu vieți nevinovate. În calitate de vicepreședinte al Marii Adunări Naționale, el semnează condamnarea la moarte a unui țăran ce refuzase să se înscrie în colectivă. Bietul om a cerut comutarea pedepsei, însă Sadoveanu i-a respins cererea, iar țăranul a fost executat, scrie Ioan Stanomir în „Explorări în comunismul românesc” (Polirom, 2004).

Tot „Ceahlăul” va prezida ședința din 29 iulie 1947, prin care Partidul Național Țărănesc este scos în afara legii. Potrivit lui Victor Frunză în „Istoria Stalinismului în România” (Humanitas, 1990), Sadoveanu ar fi fost participant activ la înscenarea de la Tămădou, deranjat că presa țărănistă i-a expus averea.

Un alt episod negru din biografia lui Sadoveanu este semnătura sa, de vicepreședinte al MAN, pe rezoluția de respingere a cererii de comutare a pedepsei cu moartea pentru 12 oameni în toamna lui 1953.

Este vorba de grupul lui Mircea Popovici și Alexandru Tănase, doi dintre cei câteva zeci de legionari parașutați de americani în toamna lui 1952 pentru a încerca să coaguleze rezistența anticomunistă. Cei doi sunt arestați în vara lui 1953, împreună cu alte 11 persoane, acuzate că i-au sprijinit. Cei 13 sunt condamnați la moarte în toamna lui 1953. Pe 24 octombrie, 12 dintre ei formulează cereri de clemență, respectiv comutarea pedepsei în muncă silnică pe viață. Episodul este relatat de Gheorghe și Hadrian Gorun, în „Colaborarea Mișcării Legionare cu CIA și NATO”, publicat pe Ziariști Online:

„Prezidiul Marii Adunării Naționale dă verdictul în 27 octombrie 1953. Sub semnăturile celebrilor <> ai statului de democrație populară, semnături din care se distinge cu claritate cea a lui Mihail Sadoveanu, pe înscrisul trimis de Direcția Tribunalelor Militare se pune următoarea rezoluție: <>. La 3 zile de la respingerea cererilor de comutare a pedepselor, adică în noaptea de 31 octombrie /1 noiembrie 1953, la Jilava , cei treisprezece condamnați la moarte au fost executați prin împușcare. Au fost împușcați: 2 ingineri, 3 studenți, 2 țărani, 3 muncitori, un medic, un jurist și un elev. Apartenența lor politică era următoarea: 7 legionari, 5 neîncadrați politic și un membru UTC, din 1948”.

Acestea sunt documentele care se cunosc. Întrebarea cumplită ce se ridică firesc este: pe câte astfel de rezoluții și-a mai pus semnătura Sadoveanu, într-o perioadă în care condamnările la moarte erau mai multe decât brazii de pe Ceahlău?

Masonul Sadoveanu a călcat și pe Loji, nu doar pe cadavre

În nici un alt domeniu de activitate nu a fost mai vizibilă ambiția de parvenire a lui Mihail Sadoveanu, ca în Masonerie

Scriitorul este inițiat în ianuarie 1927 de către Gheorghe Ghica și intră în loja Dimitrie Cantemir de la Iași, arată Horia Nestorescu – Bălcești în „Mihail Sadoveanu, mason” (2006). Printre colegii săi de lojă sunt Păstorel Teodoreanu și Mihai Codreanu.

FOTO: Mihail Sadoveanu, cu șorț de mason

Suie rapid în ierarhia masonică. Astfel, din februarie până în mai 1929, ajunge de la gradul 18 la 33 (maxim). Devine membru al „Supremului consiliu de grad 33 și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat în România” și participă la inaugurarea Templului Masonic de la București 1930.

Sadoveanu se avântă în acțiunea de unficare a masoneriei române, însă are ambiția ca aceasta să se facă doar sub conducerea sa. Rezultatul: o șerpărie de intrigi din care Masoneria iese terfelită serios.

În 1930, Marea Lojă Națională a României este recunoscută de Marea Lojă Unită a Angliei din care au pornit toate lojile existente. În același an, Marea Lojă Simbolică se federalizează (unește) cu MLNR, iar Sadoveanu devine Pro Mare Maestru al MLNR și președinte al Lojilor Simbolice Scoțiene. În 1932 are loc federalizarea celor două mari loji rivale până atunci, MLNR și Marele Orient al României. La Conventul comun este adoptată o constituție promulgată de Pro Marele Maestru Sadoveanu.

Bătălia pentru Postul Înalt 

Acum izbucnește conflictul prin care Sadoveanu vrea să-i ia locul Marelui Maestru al MLNR, George Valentin Bibescu, nepotul domnitorului Gheorghe Bibescu, soțul Marthei Bibescu și vărul Annei de Noailles. Iată episodul relatat de Radu Cernătescu în Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române (Polirom, 2010).

„După ce Pangal (Ioan Pangal, magister ad vitam, principalul actor al redeschiderii în 1923 al Marii Loji Naționale Române, apropiat al lui Carol al II-lea – n.r.) face un pact cu Casa Regală și este cooptat în guvernele Mironescu (este vorba de al doilea guvern condus de țărănistul Gheorghe Mironescu între 10 octombrie 1930 și 17 aprilie 1931 – n.r.) și Iorga (18 aprilie 1931 – 5 iunie 1932 – n.r.), sub pretext că Marele Maestru ad vitam își vede doar de interesul propriu, are loc în 1932 o „trădare a generoșilor” din sânul masoneriei române. În prealabil, gruparea lui Sadoveanu își întărește poziția la 3 decembrie 1932, când își votează o Constituție ce consfințea independența MLNR de Supremul Consiliu de Grad 33 al lui Pangal. În Conventul MLNR din 3-4 decembrie 1932, împotriva tuturor regulilor de ascultare masonică, căci Prințul Bibescu nu demisionase încă, iar Pro Marele Maestru Ludwig Servatius, desemnat să conducă în absența sa, nu era prezent, este ales ca Mare Maestru al MLNR academicianul M. Sadoveanu, prezentat de Oratorul ședinței de învestire drept „Președinte al Federației Lojelor Scoțiene și Venerabil al lojei Dimitrie Cantemir din Iași”, „fost președinte al Academiei Române, fost președinte al Senatului, scriitor distins și persoană apreciată de toată Națiunea”. Imediat, prin decretul nr. 30 din 24 decembrie 1932, semnat de MM GV Bibescu, cei cinci „puciști” în frunte cu M. Sadoveanu sunt suspendați și deferiți justiției masonice. La rândul său, Sadoveanu mobilizează Consiliul Federal al MLNR, care, pe 3 ianuarie 1933, notifică Supremul Consiliu al Riturilor din România că întrerupe orice colaborare cât timp la conducerea lui se află Ioan Pangal.

Așadar, la data respectivă exista în cadrul Masoneriei Române o autoritate tricefală, cu două MLNR, una condusă de prințul Bibescu (cu sediul în București, str. Câmpineanu, 51), cu 14 loji afiliate, și alta condusă de Sadoveanu, care a fost definitiv „ars între coloane” (exclus) de gruparea lui Pangal la 5 februarie 1933. În paralel, funcționa și Marele Orient de România (cu sediul în București, str. Știrbey Vodă, 23), coordonat de un Consiliu al Ordinului (33 de membri aleși pe 3 ani) condus de Marele Maestru Em. I. Papiniu (Venerabilul lojei Minerva din București) și avândul ca secretar permanent pe Leo Salzman. Acest Consiliu dă grupării lui Pangal lovitura de grație la 15 aprilie 1934, când în mod solemn și oficial se unește cu MLNR al lui Sadoveanu și înființează Federația Masoneriei Române Unite (cu sediul în București, str. Sf. Athanase nr.1), avându-i la conducere pe Sadoveanu ca președinte și pe Em. I. Papiniu ca Mare Secretar Federal”.

În final, Sadoveanu iese biruitor și rămâne președintele Federației Francmasoneriei Unite până în 1937, când Masoneria este scoasă în afara legii, pregătindu- se terenul pentru dictatura carlistă.