sâmbătă, septembrie 25, 2021
the big logo

JURNAL SĂPTĂMÂNAL NAȚIONAL INDEPENDENT | ANUL 2 | NUMĂRUL 59 |20 - 26 SEPTEMBRIE 2021

GHEORGHE AȘTILEANU: „ARTA PENTRU MINE ÎNSEAMNĂ COMUNICAREA CU DUMNEZEU. EU AM ALES ARTA, DAR ÎN ACELAȘI TIMP ȘI ARTA M-A ALES PE MINE!”

Must Read

Lituania anunță că telefoanele chinezești ar cenzura anumiti termeni.

Telefoanele emblematice vândute în Europa de gigantul chinez de smartphone-uri Xiaomi Corp au o capacitate încorporată de a detecta...

Premiile Medicinei Militare din România – 190 de ani de excelenţă:

La Sala de marmură a Cercului Militar Naţional a avut loc ceremonia oficială de deschidere a lucrărilor Conferinţei Naţionale...

Nu sunteți pentru prima oară, Domnule Aștileanu, în „Casa Artelor Dinu Lipatti”. Spuneți-ne care a fost impresia dumneavoastră intrând în această casă și, mai ales, cu cine v-ați întâlnit?

GH.A.: Să fiu sincer, am primit cu plăcere acea invitație, o invitație telefonică din partea unei foarte bune prietene, doamna Claudia Bratan, la un spectacol dedicat persoanelor cu dizabilități. Fiind un om care-și pune problema legată de accesibilizare, eu folosind pentru deplasare un fotoliu rulant, îmi făceam gânduri cum voi accede în interior. Casele monument istoric au o configurație arhitecturală deosebită dar dânsa mi-a spus: Nu-ți face griji, problema este rezolvată, din punct de vedere al accesibilizării. Am venit, am intrat în această casă, am avut sentimentul că am fost întotdeauna aici. Sunt locuri paradisiace pe care le știi dinainte de a le fi văzut sau dinainte de a le fi călcat pragul. Acele locuri pe care le-am avut în memoria sufletului sau poate într-o amintire din viitor. Venind spre „Casa Lipatti”, senzația mea se intensifica. Cu fiecare metru pe care-l parcurgeam de la intrarea principală simțeam căldura și amprenta sufletească a doamnei director Alice Barb, fiind întâmpinat cu multă afectivitate. Trebuie să mărturisesc că eu fiind clujean nu prea am mulți prieteni în București, dar din clipa aceea m-am simțit cumva primit în familia Lipatti și în familia celor care conduc destinele acestui minunat loc. Casa este un prețios lăcaș de cultură. Îmi amintesc de „Casa Goga”, de la Ciucea sau de „Muzeul Ceasului” de la Ploiești. Am văzut multe muzee importante atât din țară cât și din străinătate. Exact același sentiment l-am avut și aici: căldura primirii a fost și va rămâne un eveniment deosebit. Chiar îmi făceam planuri atunci când am venit în București pentru că în paralel cu munca pe care cu onoare, respect și demnitate o desfășor în calitate de vicepreședinte la Consiliul de Monitorizare pentru Implementarea Convenției ONU pentru Persoanele cu Dizabilități, îmi spuneam că în măsura timpului meu liber, îmi doresc să văd cât mai multe expoziții, evenimente culturale, să am tangență cu oameni din domeniul artei, cu care să încerc să stabilesc punți de comunicare spirituală, legături sufletești și poate chiar prietenii durabile. 

Este un proiect cutezător acesta pe care l-a inițiat doamna Alice Barb, „Lipatti Special” este unic în peisajul bucureștean. Cum l-ați primit?

GH.A.: Eu am felicitat-o personal. Din prima clipă mi-am dat seama de câtă muncă, perseverență și răbdare este nevoie pentru un asemenea proiect.  De ce spun asta? Pentru că într-un oraș dinamic de talia Bucureștiului, în care toată lumea practic de dimineața până seara târziu, aleargă peste tot, ca într-un furnicar sau labirint existențial în care problemele sunt inepuizabile avem nevoie de o oază de liniște. Este o necesitate internă să-ți cauți bucuria într-un spectacol sau un concert, într-o expoziție, sau o seară de poezie, ori poate vizionarea unui spectacol de balet. Chiar am felicitat-o și am zis: Bine că mai sunt oameni cu har divin, că nu-i pot numi altfel, care se luptă cu greutățile, pentru că fiecare proiect necesită și o parte sustenabilă. Despre cea financiară, din păcate nici nu putem vorbi… Cultura a rămas cumva Cenușăreasa societății, fiindcă se investește prea puțin în acest domeniu. Spiritualitatea  unui popor se reflectă în cultură, în tradiții și în spirit, constituind moștenirea pe care o preluăm de la înaintașii noștri, o dezvoltăm urmând să o transmitem mai departe copiilor noștri. Proiectul pe care l-a inițiat, îl dezvoltă și sper să-l ducă cu succes mai departe este de mare anvergură. La Cluj-Napoca, de exemplu, există un puternic nucleu cultural: Muzeul de artă, Filarmonica, Centre Culturale, galerii de artă dar și câteva case memoriale. Oamenii se îndepărtează de cultură, iar pe mine mă întristează acest fapt. După deschiderea din 1989, foarte mulți au avut ocazia să circule în interiorul Uniunii Europene, însă Europa nu înseamnă doar magazine de modă sau plaje cu turiști la soare, înseamnă și străzi vechi pavate cu istorie, muzee, expoziții și locuri unde au creat genii ca Picasso, Matisse sau Dali. Latura culturală este esențială omului modern, altfel se sinucide spiritual! Îmi aduc aminte cu plăcere că la orele de „Istoria Artei” pe care le-am avut în liceu și în facultate studiam diverse opere de artă sau monumente arhitecturale: Barcelona are amprenta lui Gaudi, Parisul cu Muzeul Louvre sau Notre Dame. E fascinant când teoria învățată se întâlnește cu vizualul real și palpabil! Așa mi s-a întâmplat și mie în anii 90, când am fost unul din invitații Conferinței  Europene a Studenților de la Paris, și am vizitat printre altele și Catedrala Notre Dame.. Amintindu-mi de tabloul lui Louis David cu ”Întronarea lui Napoleon”, simțeam istoria în mod palpabil, intrând parcă în contact direct cu aceasta, ca o întoarcere în timp. Pentru mine, aceste lucruri au o încărcătură emoțională fantastică. La fel am simțit când am ajuns la Veneția la Catedrala San Marco, plimbându-mă cu vaporetto pe canale. Era o vibrație care absorbea totul din jur. Pentru mine a fost o experiență memorabilă. Câți turiști oare știu cine a fost Garibaldi sau Verdi? Am avut un sentiment aparte când la Roma am citit o inscripție în limba latină, realizând astfel că eram în fața mormântului lui Rafael. Spiritual trăiam o secvență din Epoca Renașterii, alături de acest titan cu amintirea lucrărilor sale ca într-un dialog imaginar. Poate sunt un privilegiat al sorții vizitând aceste locuri, sau șansa să cunosc oameni de mare valoare spirituală dragi sufletului meu precum doamna Alice Barb, George Ivașcu sau Academicianul Răzvan Teodorescu.

Trebuie să spunem că în afară de funcția administrativă, Gheorghe Aștileanu se exprimă prin culoare, printr-un limbaj foarte interesant. Este aceasta o formă a dumneavoastră de manifestare? Ați putea să definiți pictura?

GH.A.: De-a lungul timpului, am avut în cariera mea multe interviuri și emisiuni în care spuneam că eu am ales arta, dar în același timp și arta m-a ales pe mine. Arta pentru mine înseamnă comunicarea cu Dumnezeu. Pentru mine Dumnezeu a însemnat și înseamnă această forță interioară care practic mi-a dat puterea să merg mai departe, pentru că  în viață am avut atâtea obstacole și atâtea lucruri sau evenimente care puteau să mă facă să nu mai fiu de fapt. Când am venit în „Casa Lipatti” am intrat parcă în contact cu spiritul aceste case, cu înaintașii faimoși ,cu personalitățile care i-au trecut pragul. Am simțit la un moment dat nevoia de a răsplăti gazdele de aici. Probabil că există ceea ce chinezii numesc Feng Shui, acea atmosferă pozitivă, constructivă, benefică. Mi-am zis și acum deconspir cumva lucru acesta, voi să face o lucrare pe care să o donez acestei case, un trandafir a lui Lipatti, simbolul iubirii „Trandafirul lui Lipatti”. Eu am primit acest trandafir care m-a bucurat și impresionat în același timp și m-am gândit: Foarte bine, voi picta un trandafir care nu se va ofili niciodată și care va găsi un locușor în această casă, să fie alături de spiritul și personalitatea lui Lipatti și de bunătatea acestor oameni cu care am interacționat. Personal mă consider un om de perspectivă ce nu poate ignora realitățile existențiale. În acest context, mi-aș dori să existe întotdeauna oameni care să conducă cu măiestrie destinele unor orașe și chiar ale unor țări, astfel încât să nu fie afectată sub nici o formă cultura. Cultura trebuie încurajată, în așa fel încât să putem obține pentru ea fondurile și susținerea necesară.

Domeniul artistic din care provin îmi permite să văd lucrurile altfel, iar accidentul cumplit pe care l-am avut mi-a schimbat total cursul vieții. Orice persoană cu dizabilități este dezavantajată de contactul cu mediul înconjurător. Unele persoane însă, găsesc refugiul spiritual în artă ca armonie sufletească. În acest sens cred că evenimentele de aici ar fi o sursă benefică pentru artiștii cu dizabilități, care au urcat cu dragoste și multă muncă pe scara valorilor. Există genii cu dizabilități și societatea ar trebui să îi sprijine și valorizeze mai mult. M-am bucurat când am ascultat cuvântarea domnului Alex Ștefănescu, când m-am reîntâlnit cu vechiul și cu bunul meu prieten, actorul Dorel Vișan care a avut o seară magică de poezie. Eu nu îndrăznesc să-mi fac planuri pe termen mediu și lung pentru că planurile noastre nu coincid întotdeauna cu planurile lui Dumnezeu, dar mi-aș dori să fac o expoziție la Casa Lipatti pe care să o vadă cât mai mulți iubitori de artă și care să aducă bucurie în sufletul lor. Nu am ales o tematică. Eu sunt un om foarte curios, nu știu dacă este bine sau nu, dar mă gândeam cum arată spațiile, de unde vine lumina, unde ar putea fi expunerea cea mai bună… Așa fac eu întotdeauna, caut un soi de regie și scenografie a următoarelor puneri în scenă a propriilor lucrări.

Vorbiți-ne de lucrările dumneavoastră: e adevărat că viața la o vârstă foarte tânără v-a întors pe un alt drum decât cel pe care ați pornit. Din perspectiva timpului, considerați că acest drum și această posibilitate de a vă exprima prin pictură au fost sprijinul  dumneavoastră?

GH.A.: În multe interviuri am fost întrebat cum mi-am găsit calea către artă. Mama mea a fost o femeie simplă dar cu o dragoste infinită pentru Dumnezeu și familie, ea mi-a pus în mână un creion pe care eu l-am îndrăgit atunci și am spus că acel creion este punctul de sprijin al universului meu artistic și spiritual. Mă plimbam prin casă cu el ținându-l ca pe un sceptru. Mai târziu am început prin a desena, prin a mâzgăli de fapt, că ăsta era cuvântul potrivit, pereți, caiete, tot ce întâlneam.. Mama mi-a susținut foarte mult această vocație și așa am ajuns să iubesc arta. Privind bucata albă de hârtie care se așeza în fața mea, mă gândeam cum aș putea să îi dau o altă formă, prin culoare. Părea că pictez cu sufletul nu cu o pensulă înmuiată în culori. Îmi plăcea gingășia aceea care mă rupea de lume, de colegi, de tot, transformându-mi foaia care devenea propriul univers. Anii au trecut, și am ajuns la Liceul de Artă din Cluj unde am învățat bazele artei, pictura și modelajul, unde m-am format ca om, ca personalitate. Un nefericit accident mi-a schimbat însă cursul vieții. Când am ajuns la spital, după ce am fost scos de sub acel monument care căzuse din senin peste mine, nu știam ce urmează, cum va fi viața mea, cât va dura, dar mă bucuram că am mâinile bune și că o să pot picta. Nu-mi făceam planuri, însă au urmat perioade foarte grele, inimaginabile. Pot să spun că m-am purificat ca aurul topit și am mers mai departe, începând să pictez, din nou. Prin fiecare lucrare Dumnezeu își pune amprenta asupra mea și tot El mi-a deschis calea spre ceea ce am avut de făcut și continui să fac în viață. Fără Dumnezeu nu aș fi putut să fac nimic. La un moment dat părinții pleacă din lumea asta, au plecat și părinții mei, dar în ciuda singurătății dintre patru pereți nu ești niciodată singur. Eu am simțit prezența Divină iar ziua fără rugăciune nu poate să înceapă sau să se sfârșească pentru că fără cele sfinte eu nu exist. La un moment dat am fost atât de bolnav când îmi scriam teza de doctorat, m-am rugat și am zis: Doamne, te rog lasă-mă să trăiesc mai departe pentru că am de terminat teza de doctorat, mai trebuie să-mi ajut familia, am încă atâtea de făcut! Era ca și cum aș fi avut un dialog cu Divinitatea, iar Dumnezeu m-a înțeles și mi-a permis să trăiesc. Pentru mine fiecare zi este o bucurie dar și un miracol. Mă bucur de viață! Mă întristez când văd oameni care deși sunt sănătoși și nu au probleme atât de mari, nu sunt fericiți, nu văd lumină în ochii lor, nu văd bucurie în existența lor și mă gândesc că acest lucru este destul de tragic. Viața fără armonie, fără bucuria pe care doar Dumnezeu ți-o poate oferi, e o viață trăită în van, fără sarea și  fără piperul cotidian.

Ne dezvăluiți câteva din secretele dumneavoastră? Când vedeți pagina goală sau pânza și doriți să o umpleți există un moment de cumpănă?

GH.A.: În fața unei pânze albe e greu de exprimat sentimentul. Pânza aia este o fereastră spre lume, prin pânză poți vedea dincolo de existența pe care o ai. Pânza te provoacă, te responsabilizează, îți deschide imaginația, te poate speria chiar. Am avut zile când dimineața eram, hotărât să încep o lucrare și să o duc până la capăt și efectiv m-am pierdut, am rămas într-o stare de visare doar construind ideea pe pânză. În mintea mea poate se construiau mii de semne, era viață, era luptă, era ca o secvență dintr-un film, ceva. Pânza a rămas neatinsă și au fost perioade, în care pânza mă aștepta cumva să o văd, să o ating, să avem dialogul nostru și m-am gândit: ce se întâmplă oare? Trăiesc uneori aceleași stări, aceleași angoase nedeterminate sau creative. Cum să le numesc? Încercări? Viața asta este o urcare și o coborâre continuă. Mă gândesc prea mult și nu mai pot să fac nimic, asta este partea cea mai grea. Oamenii văd într-un exercițiu creativ doar munca fizică, imediată, nervozitatea, tușa. Eu o văd ca pe bagheta unui dirijor care începe să deschidă o simfonie. Primele acorduri definesc întreg concertul și starea sa meditativă. Leonardo Da Vinci privea uneori Cina cea de Taină ore în șir, fără să tragă o linie. Uneori oamenii nu înțeleg pe deplin taina acestui fenomen, al analizei și al privirii. Privind, realizezi deja dacă o lucrare poate fi începută sau nu. Atât mintea, cât și sufletul omului procesează fenomenele, precum un computer. De multe ori m-am întrebat ce aș putea face nemaivăzut, deosebit. Provocarea este o tensiune care există pe moment, după care există zile în care nu mai visez, nu mă mai gândesc și trec direct la acțiune, dar acțiunea aia a fost premeditată cu mult timp înainte sau poate chiar în timpul exercițiului. Te chinui să scrii un vers pe o bucată de hârtie sau poate o frază muzicală și să nu iasă nimic și sunt zile în care ca o sclipire de geniu îți iese totul. Am avut și momente în care am lucrat la o pânză și de la starea de  grație am ajuns la una de agonie. Asta este valabil și în viață. Mergem voios pe un drum greșit, deși realizăm că undeva ceva nu este conform planului. Mai facem câțiva pași în ideea că vom găsi calea, dar ne afundăm și mai rău. 

Ați avut șansa spun eu să întâlniți oameni foarte mulți importanți, oameni care au făcut istorie sau care au influențat istoria contemporană sau oameni care s-au dăruit unei anumite arte. Cum a fost comunicarea cu acești oameni și mă refer chiar la Papa Ioan Paul al II-lea?

GH.A: Am avut șansa să întâlnesc oameni importanți. Dacă aș face o clasificare, am întâlnit personalități politice, din lumea sportului, din domeniul artei, din viața religioasă, sfera economică, oameni de afaceri, președinți de state, ambasadori sau consuli, dar și oameni deosebiți și prietenoși. Cel mai important a fost Papa Ioan Paul al II-lea, deși vă mărturisesc că în același timp l-am întâlnit și pe viitorul Papă, pe Cardinalul Ratzinger și am avut un dialog foarte frumos și cu Cardinalul Meisner din Köln, care a dorit să mă cunoască. Acestea sunt momente și sentimente pe care ți le provoacă emoția întâlnirii. În momentul în care l-am văzut pe Papa Ioan Paul al II-lea am avut o revelație. Când am dat mâna cu dânsul mi-a transmis o energie pozitivă ca o binecuvântare pentru viață. L-am privit în ochi, l-am îmbrățișat și l-am sărutat pe obraz ca pe un bunic pe care nu l-am avut niciodată. A fost o întoarcere în timp și l-am privit cu atâta dragoste și cu atâta căldură. După trecerea la cele veșnice a fost ridicat pe merit la rangul de Sfânt pentru tot ce a făcut pentru Dumnezeu și omenire. Îi pictasem portretul în anii 90 după niște imagini pe care le primisem de la un mare om, părintele Augustin Prunduș, cu care am împărtășit o frumoasă prietenie. Părintele Silviu Augustin Prunduș a fost un Martir al închisorilor comuniste și care mi-a mărturisit că niciodată nu a fost mai fericit decât atunci când era în lanțuri și își rostea rugăciunea pe un rozar făcut din bobițe de pâine, pe o ață simplă. A fost condamnat  la muncile cele mai grele și îmi spunea cu seninătate: Gheorghe, dragă, eu așa l-am cunoscut Dumnezeu! Nu în hainele monahale, nu în catedrale, ci în momentele cele mai grele ale vieții, mergând printre șerpi, prin mlaștini și trestii, asta a fost binecuvântarea mea!. A fost și este un exemplu pentru mine iar când am dat mâna cu Preasfinția Sa Papa Ioan Paul al II-lea, i-am amintit de părintele Prunduș. Am fost mesagerul care pentru o secundă a făcut legătura dintre cele două mari personalități ale vieții spirituale și sunt clipe care trebuie trăite ca să le poți transmite mai departe. Sunt omul detaliilor, îmi plac detaliile și de aceea vă mărturisesc, când am pictat portretul Sanctității Sale, mă documentasem temeinic, așa cum fiecare lucrare are o istorie aparte. Pe fundal am pictat o scenă cu fecioara Maria primind darurile magilor pentru că Papa Ioan Paul al II-lea era născut în luna mai, pe 18 mai, luna Fecioarei Maria. Ne-am revăzut în 1999 la București la Catedrala Sfântul Iosif când i-am oferit atunci o icoană bizantină. Sunt amintiri frumoase păstrate pentru viață.

Aș vrea să ne spuneți la ce lucrați? Pe șevaletul dumneavoastră aveți acum ceva special care vă este drag și pe care doriți să-l finisați?

GH.A.: Am trei lucrări neterminate, chiar mai multe. Un tablou pe care vreau să-l finisez cu un buchet de trandafiri, am o lucrare un Christ încoronat cu spini și un portret al nepoatei mele, Tea, pe care o am tot timpul în suflet și am o lucrare a Mântuitorului binecuvântând. Piesele sunt în așteptare, în lucru, un dialog vizual pentru că le-am așezat în așa fel încât în fiecare dimineață și seară să le pot vedea. Sunt la o distanță de un metru și un pic de patul meu pentru că mă invită să le continui să le desăvârșesc. Seamănă cu o rugăciune: Doamne, am făcut astăzi de toate, numai artă nu. Pare atât de stupid să fii artist să faci de toate, numai artă nu. Eu nu vreau să-mi construiesc un piedestal, dar în fiecare zi mă dăruiesc celor din jur. Mulți nu înțeleg că în spate există munte de eforturi, durere, probleme. Lumea mă vede ca un pe un om de succes, dar nimeni nu știe ce eforturi fizice fac pentru a sta pe linia de plutire. Dăruind vei dobândi spunea Nicolae Steinhardt. Câteodată mă simt chiar vinovat când trece ziua fără o linie desenată, vorba lui Jean  Auguste Dominique Ingres.  Îmi doresc să pot să pictez mai mult decât am făcut-o până acum. Am început să mă simt mai bine, după o perioadă destul de lungă cu probleme mai ales de sănătate. La un moment dat ajunsesem într-un punct de criză, pe toate planurile inclusiv cele artistice pentru că nu am putut face nimic ani de zile. Am avut perioada mea de criză artistică. Arta merge și ea pe direcții puțin ciudate, diferite. Secolul al XX-lea a fost marcat de  stiluri și curente artistice diferite. Din anul 2000 până în prezent, lucrurile merg într-o direcție poate mai mercantilă, ca și în sport, totul este cuantificat în cât mai mulți bani. Astăzi succesul înseamnă bani sau cote foarte mari! Sunt case de licitații care uneori vând ca pâinea caldă anumiți artiști, oamenii investesc, dar aici e resortul – cumperi o lucrare pentru că-ți place sau doar pentru că vrei o investiție bună? Sunt lucruri diferite. În anii 80, în America era un artist la modă Julian Schnabel, care vindea lucrările încă înainte de a deschide expoziția pe sume mari de la 300.000 de dolari în sus. Au fost colecționari care au cumpărat tone, tiruri întregi. Astăzi, când lumea se așteaptă ca arta să fie o investiție bună, și este o investiție bună, există din păcate și cazuri în care prețurile mai scad, ca la bursă. Astăzi, lucrările lui se vând cam cu 20.000 de dolari. De aceea este important să nu-ți pierzi echilibrul între rațiune și investiție și ce-i bun sau la modă astăzi și foarte bine vândut, nu înseamnă că mâine va fi și mai scump și mai bun. Criteriul financiar nu reprezintă și criteriul valorii. Impresioniștii erau la vremea lor vânduți pe sume derizorii, astăzi sunt vânduți la sume de zeci sau sute de milioane de euro. Să vedem ce îmi rezervă mie viața în această direcție a caselor de licitații și a viitoarelor cote financiare. Eu sunt optimist.

Să pun accent pe o altă calitate a dumneavoastră, aceea de profesor. Din prisma aceasta de profesor de pictură Quo Vadis Pictura?

GH.A.: Dacă exista o infrastructură mai bună, poate aș fi optat pentru a deveni cadru universitar, cum sunt unii colegi de-ai mei. Diferența dintre mine și un cadru universitar a însemnat lipsa unor rampe și  a unui spațiu în care să te poți desfășura, accesibilitate într-un cuvânt. La un moment dat am vrut să plec din țară. Am avut elevi în viața privată, elevi pe care i-am luat aproape de la zero, pe care i-am pregătit și ajutat. Ei nu aveau de unde să știe că eu seara îmi vindecam rănile pe care le agravam în timpul zilei de la orele pe care le petreceam stând în fotoliu rulant. Mama îmi atrăgea atenția să am grijă și de mine nu numai de alții. Ceea ce era un lucru bun. Încercam să-i conduc prin tainele artei, de a învăța magia desenului sau a sculpturii. Nu am intrat în viața nimănui, ci am dorit sa construiesc și să scot ce este mai bun dintr-un om pentru că fiecare om are în adâncuri valoare, sau resurse neexploatate. Eu asta am încercat, să găsesc acele resurse, să le scot de acolo, să le aduc spre lumină. Singura mea dorință a fost ca respectivii elevi să mă asculte, pentru că ascultarea este un lucru foarte important. De ce? Ești foarte tentat să o iei pe cărări greșite. Există modă și în artă, efecte speciale care aduc sclipici de moment. Eu le-am îndrumat pașii spre studiul marilor maeștri. O bază temeinică înseamnă o educație bună. Fără educație, fără devotament, nu se face nimic. Nu poți să înveți doar teorie, fără practică. Amândouă trebuie să fie însușite, în același mod, să se îmbine, dublate fiind de cultură și de multă muncă. Am avut părinți care au venit să-mi arate desene făcute de copii lor, despre care ei credeau că sunt formidabile. Și am zis: care este obiectivul pe care doriți să-l atingeți? Păi, vrem să intrăm la „Facultatea de Artă”! Acest lucru nu se face într-o singură lună sau în două, oricât ai fi de talentat. Ai nevoie de cel puțin 7-8-10 ani de muncă în care să poți construi niște baze. Apăi nu se poate așa! Singura șansă ar fi că poate în următorii doi ani să munciți cel puțin 8 ore pe zi, să munciți până la epuizare, altfel nu o să faceți nici un pas. Foarte mulți oameni care optează pentru sistemul de învățământ artistic, consideră că nu este nevoie decât să „dai cu pensula”, ca să-i citez pe ei. Nu poți să dai cu pensula, dacă pensula nu este condusă de minte. Cum zicea și Leonardo: Cosa Mentale! Pensula e prelungirea mâinii însă de la creier pornește viziunea. Nu-mi plăceau elevii care voiau să le facă pe plac părinților, doar pentru a intra la facultate. Și eu am avut colegi  care au intrat la facultate, unii dintre ei cu mari eforturi, dar ca și în sport, s-au lăsat mai târziu. Arta este un proces continuu. Tot timpul sunt într-o căutare! Într-o stare de neliniște permanentă, pentru că în momentul în care te-ai oprit ai murit spiritual. Și în artă asta nu se poate! Un elev trebuie să-i învețe pe clasici, să învețe bazele serioase și după aceea să caute interpretări personale, direcții spre curente, spre modă sau spre stiluri mai bine plătite, sau spre „șmecheriile” cotidiene, pentru că în ziua de astăzi, presa, dacă vrea te face peste noapte star sau îngroapă o valoare care din nefericire nu știe să beneficieze de un marketing bun.

În finalul interviului nostru, mi-ar face plăcere să faceți un portret al artistului și pictorului Gheorghe Aștileanu pentru că ceea ce spuneați dumneavoastră este valabil pentru toată lumea, 24 de ore din 24 fie pictor sau sculptor sau compozitor.

GH.A.: În momentul în care ai fost un ales pentru a deveni un artist, ai primit asta ca un har prin voia lui Dumnezeu nu prin voia ta. Părinții pot cumpăra un pian de zeci de mii de euro unui copil, pot aduce cei mai mari maeștri ai lumii să le educe odrasla, dar dacă copilul nu are scânteia divină a creației, l-ai chinuit, îl trimiți la o muncă pe care nu o poate duce în spate. Aici este o muncă sisifică, dar munca este o responsabilitate pe care ți-o asumi singur, nu o faci de dragul tatălui sau al mamei pentru că tata este un om important și trebuie să fac și eu ceva important. Aici, practic poți să-ți iei crucea sau bolovanul în spate și să-ți urci dealul în fiecare zi, o Golgota personală, că fără ea nu ai cum. Ai suferințe, e ok. Nu ai suferințe, este și mai ok, te duci înainte. Ai probleme economice, fizice, nu contează. Izbânda își cere efortul, fiecare lucru are povestea din spatele lui, fiecare lucru are un preț. Creația adevărată numai Domnul o poate face, dar o face și prin noi. Și este fals când noi suntem numiți creatori. Mi se pare o insultă pentru că niciodată creația nu poate să-L concureze pe adevăratul Creator. Dumnezeu te alege, îți dă o misiune, îți dă talentul, tu trebuie să-l dezvolți în măsura în care poți sau vrei. Din punctul meu de vedere, arta este o Golgota. O vrei, ți-o asumi.

Aici este frumusețea artei pentru că nimic nu este repetabil. Totul este irepetabil. Un peisaj îți trezește o anumită emoție într-o anumită oră sau într-o anumită lumină, la fel este și un om. Ceea ce am făcut îmi asum! Portretul meu este de fapt un portret spiritual pe care dacă ar fi să mă pictez, ar trebui să-mi fac un autoportret exact cum Nichita Stănescu și-ar fi dorit un crucifix in care Mântuitorul își bate singur cuiele. Am trăit și trăiesc cu suferințe fizice uneori foarte dureroase. Nu mă mândresc cu ele, nici nu mă plâng, dar prin suferință am înțeles acel ”ceva de dincolo”. Prin suferință te purifici. Suferința te face să fii mai prețios. Dacă m-aș picta ar trebui să pictez în așa fel încât în același timp să se vadă Cerul și Dumnezeul pe care încerc să-L port cu demnitate în sufletul meu. Ar putea să fie capodopera vieții mele. Aș vrea ca atunci când un om va privi acel autoportret, să vadă că nu am trăit degeaba, că nu am făcut umbră pământului în zadar și că Dumnezeu a fost în mine, în toate clipele vieții mele și că El a fost sursa portretului și autoportretului meu. Dacă tot suntem Fii ai Domnului… Când aud expresia Cu teamă de Dumnezeu… De ce teamă?! Față de Părintele tău nu poți să simți decât  iubire, dragostea față de Dumnezeu te face să fii mai prețios. Eu niciodată nu am avut teamă de părinții mei. Părinții mei, oameni simpli și iubitori mi-au dăruit tot ce am avut mai bun și după plecarea lor, mi-am dat seama că prin părinții mei și familia mea Dumnezeu mi-a dat cel mai frumos dar pe care putea să mi-l dea. Privirea mamei mele, ochii mamei pe care îi priveam cu atâta drag, au fost cea mai minunată expresie pe care Dumnezeu mi-o putea oferi, în dragostea Lui infinită pe care o are și pentru mine. Prin ochii mamei, mă privea Dumnezeu. Acum mă privește prin ochii nepoatei mele Tea. Trebuie să am un portret atât de complex, încât să încapă, în același imagine Dumnezeu, familia și artistul din mine, ca un tot unitar. Așa văd eu lucrurile.  Aceasta este moștenirea pe care aș vrea să o las în artă și prin artă pentru că sunt foarte conștient, mai devreme sau mai târziu totul se va încheia fizic. Vom intra într-o altă dimensiune alături de Creator, unde creația va fi cu totul altfel. Dumnezeu își iubește artiștii și cred că le rezervă un spațiu privilegiat. Poate acolo, dincolo, ne vom întâlni cu marile spirite ale umanității.

- Advertisement -

LASA UN RASPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -

Latest News

Lituania anunță că telefoanele chinezești ar cenzura anumiti termeni.

Telefoanele emblematice vândute în Europa de gigantul chinez de smartphone-uri Xiaomi Corp au o capacitate încorporată de a detecta și cenzura termeni precum „Tibet...

Premiile Medicinei Militare din România – 190 de ani de excelenţă:

La Sala de marmură a Cercului Militar Naţional a avut loc ceremonia oficială de deschidere a lucrărilor Conferinţei Naţionale a Spitalului Militar Central şi...

Euroşatra

Bibliografie - Nesedentarii https://patriaromana.com/2021/09/14/nesedentarii/ - Blestemul pâmântului francez https://patriaromana.com/2021/09/06/blestemul-pamantului-francez/ – Corespondență din Franța: Rromii noștri, membri vulnerabili ai Diasporei Române (Partea I -„Nesedentarii”,...

Școlile și liceele se redeschid doar pentru băieți, în Afganistan

Un început 100% masculin: doar elevilor afgani de sex masculin li s-a permis să se întoarcă la școlile primare și licee sâmbătă, măsură criticată...
- Advertisement -

More Articles Like This

- Advertisement -