Autor Ioana-Corina POTCOVARU
De m-ar chema pădurea
De m-ar chema pădurea-nmugurită,
De dorul foșnetelor voi veni
Să cânte cucul, să-mi cânte numai mie
Că de-alt timp, nu-l voi mai auzi.
Să nu mă plângeți frunze-ngălbenite,
Nici voi ciripitori de primăveri,
Să-mi lăsați sufletul să se-odihnească
Lângă izvor, la fel ca-n alte seri.
Să mă mutați la umbra de stejar,
La marginea pădurii înfrunzite
S-adie vântul și să mă îmbie
Cu flori de tămâioară, salcâm și iasomie.
Să-mi împletiți și mândre coronițe
Din flori de tei și frunze de trifoi
C-au adunat în ele, sute de dorințe
Vise și tinereți, trecute peste noi.
Mama
Floare, mamă, primăvară
Cu ochi senini și chip blajin,
Icoana mea de pus în ramă
Să te sărut, să mă închin.
Purtată ești de vremuri reci și grele
În astă lume trecătoare,
Dar până-n ultima secundă
Pe chip ți-e zâmbetul parfum de floare.
Nici norii cei mai negri nu se-ndură
Să-mi facă umbră atunci când tu veghezi,
C-așa a fost lăsat de la natură
Să vindeci tot, nimic să nu rănești.
Și vei pleca și tu în neființă,
Dar nu vei lua cu tine ce-i al meu
Un chip blajin și o privire caldă,
Duioasa mângâiere de-altădată.
Trecut-au anii peste noi
Trecut-au anii peste noi
Ca neaua cea topită,
Răsare suflet nou din ploi
Și viață asfințită.
În altă lume ne-au chemat
Și ne-au cerut răsplată,
Vom merge noi, vor merge ei
Nu mergem toți deodată.
Bătrâne timpuri au apus,
Iar noi, statui de gheață,
Lăsăm în urmă muguri noi
Și rădăcini de viață.
Tot ce-am trăit în infinit
S-a stins într-o secundă,
În altă lume ne-au chemat
O lume care-i mută.
Cad frunzele iubito
Cad frunzele iubito
Și cad și lacrimi grele
Din ochii mei ca toamna,
Lipsiți de mângâiere.
M-apasă-n suflet dorul
Și inima mi-o frânge,
Durerea mă apasă
Tot corpul mi-l atinge.
Calc pașnic printre frunze
Și-mi amintesc de tine,
Când scuturai un ramur
Cădeau toate pe mine.
Îți simt mâinile calde
Ce-mi atingeau obrajii,
Privindu-ți ochii verzi
Cum sunt în munte brazii.
În pădurea-nmiresmată
În pădurea-nmiresmată
Printre foșnete de frunze,
Căutam singurătatea
Și cu gândurile mute.
Numai greierii îngână,
Susurul apelor reci,
Iar sub frunzele picate
Cutreieram pe poteci.
Sufletulu-i dam odihnă
Și parfum de tămâioară,
Printre ramurile-nalte
M-atingeau raze de soare.
Graiul cucului mă duce
Pe tărâmuri de cleștare,
Rezemat de-un trunchi bătrân
Cad în adâncă visare.
Pițigoii mă dezmiardă
Cu cea dulce simfonie,
Iar mai jos lângă izvoare
Fluturi mii sunt pe câmpie.
Primăvara
A-nverzit codrul pe poale
Și pădurea-i toată crudă,
Pe câmpii și peste vale,
Totu-i viu, cât vezi în zare.
Un covor de floricele
Se așterne pe câmpie,
Păsările mii și mii,
Într-un cor de veselie.
Cântă cucul pe un ram,
Rândunelele la geam,
Fluturași ce zboară-n sus,
Iepurași sar prin văzduh.
Jos în vale cânt de dor,
Fluierul ciobanilor,
Căprioarele ce bea
Apa rece din vâlcea.
Curg izvoarele la vale,
Într-un murmur liniștit
Și sub razele de soare
Viață nouă-a răsărit.
În vârf de deal
În vârf de deal, șezut pe spate,
Privesc la luna cea înaltă
De ți-aș vedea și chipul tău
Ar fi o noapte minunată!
De m-aș întoarce-n sat acum
Și tu m-ai aștepta cu dor,
Să vezi cum inima-mi tresaltă
Și simt că sunt nemuritor!
Foșnește codrul și îmi pare
Că te aud pășind în grabă,
Iar vălul tău îl simt pe față
Și îți cuprind mâna firavă.
E o noapte tristă, de coșmar,
Lumină luna pe cărare,
Nu văd venind nici pașii tăi,
Nici tu nu ești nemuritoare!
O steluță luminoasă
O steluță luminoasă
Stă retrasă sus pe cer,
Undeva în depărtare,
Ce să credeți, este EL!
Licărind de bucurie
O întreabă cu sfială:
-Tu, steluță luminoasă,
Vrei să fii a mea mireasă?
Hai să fim priveghi la lume,
Noaptea, bolta s-o cernim
Și din miile de stele
Noi să îi călăuzim.
Fermecată îi șoptește:
-Vreau să fiu pe-al lumii cer,
Povestea noastră să fie
Învelită în mister.
În mijlocul pădurii de stejar
În mijlocul pădurii de stejar
Ne întâlnim cu dor, în mare taină,
Cu brațele deschise-ți ies în cale,
Iar tu pășești desculță-n iarba moale.
Ne așezăm pe frunze-ngălbenite
Și aruncăm cu pietre în izvor,
Sar stropi de apă rece pe picior,
Iar tu tresari cuprinsă de-un fior.
Și fluturii ne-ncântă din văzduh,
Iar codrul viu e plin de păsărele
Îți prind în păr, flori de iasomie
Și puf de păpădie, suflăm peste câmpie.
Renaști din mine
Renaști din mine și te-nalți
Spre infinit în depărtări,
Tresar, te prind, și te arunc
Spre milioanele de zări.
În ochii tăi văd licărire,
Scânteia stelei căzătoare,
Văd dragoste nemuritoare
Și simt cum doare.
Văd pașii tăi călcând în aer
Și-al tău miros de iasomie,
Îmi dă putere și dorință
Să te adulmec, să mă-mbie.
De ar sta clipa-n veșnicie
Să nu mai simt cum se sfârșește,
Al tău simț, a ta privire,
Al tău suflet, dă-mi-l mie!
Autor Ioana-Corina POTCOVARU
