Demisia lui Dîncu nu e sfîrșitul. E abia începutul!

Oficial, Vasile Dîncu a demisionat azi. Neoficial, el ar fi fost împins spre demisie pentru că și-a permis să vorbească despre pace în Ucraina. Încă mai rău decît ministrul israelian al Apărării, Avigdor Lieberman, care demisionat acum cîțiva ani în semn de protest față de încheierea unui armistițiu cu mişcarea Hamas. Ce să-i faci, unor le repugnă războiul, altora pacea.

Demisia lui Dîncu nu va rămîne fără efecte. Deja presa internațională a explodat, 90% dintre articole anunțînd din prima frază ori chiar din titlu (aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici șamd) că ministrul român al apărării acuză președintele de incapacitate de colaborare, ceea ce ar putea afecta capacitatea de reacție a armatei în plin război în Ucraina. Conflictul nu s-a stins. Conflictul abia începe.

Afirmațiile lui Dîncu la adresa președintelui comandant suprem al forțelor armate, Klaus Iohannis, sunt extrem de grave, fără precedent la noi.

”Motivez gestul meu prin perspectiva imposibilității colaborării cu Președintele României, comandantul suprem al Armatei. Consider necesară retragerea mea din această funcție pentru a nu prejudicia în niciun fel procesele de decizie și programele care necesită fluiditate pe întreg lanțul de comandă și pentru a nu bloca o serie de proiecte absolut necesare pentru funcționarea optimă a Ministerului Apărării Naționale și a Armatei Române”.

Respectivele acuzații întăresc, oficial de astă dată, zvonuri mai vechi și insistente, potrivit cărora președintele Klaus Iohannis nu are relații de colaborare, practic, cu nimeni, începînd de la proprii consilieri, care ar avea acces la el maxim 5 minute, pînă la șefii de servicii secrete și alte personalități a căror activitate reclamă obligatoriu colaborarea instituțională cu președintele.

Își mai amintesc unii cum se lăuda cîndva Iohannis, în interviuri că, la Sibiu, avea o singură ședință cu directorii din primărie, cu o durată de 15 minute, în dimineața fiecărei zi de luni?
15 minute pentru dezbaterea problemelor numeroase ridicate de administrarea orașului.
Își mai amintesc unii că primarul Iohannis recunoștea, onest, într-un alt interviu, că nu primește cetățeni în audiență la primărie, o tară care ar trebui corectată, fără ca asta să se fi și întîmplat?îndreptată.

Despre Iohannis se spune că nu discută, nu polemizează, nu colaborează: el dă ordine și apoi dispare.

Cum spuneam, ceea ce pînă azi se prezenta doar ca informații de culise, a devenit oficial, odată ce un ministru NATO spune public că Iohannis refuză să colaboreze instituțional pînă la punctul periclitării bunei funcționări a armatei române în plin conflict militar.

Se poate imagina o acuzație mai gravă în miezul unui război la porțile țării, într-un moment cînd se vorbește tot mai insistent despre atacuri nucleare, iar SUA își trimite o unitate de elită în estul Europei, în premieră după al doilea război mondial?

Cam greu!

Demisia lui Dîncu îl va împinge pe Klaus Iohannis să coabiteze cu al nouălea ministru al Apărării în cei mai puțin de 8 ani de mandat, dintre care 3 au fost numiți într-un singur an, 2017. O medie de 10 luni și ceva per ministru, fără a mai lua în calcul și interimarii.

Instabilitatea politică generată de prestația președintelui Iohannis creează în mod clar pericole pentru siguranța națională. Cînd Iohannis a făcut din România singurul stat european cu un premier militar, ni s-a servit o argumentație bazată pe riscul izbucnirii unui război în Ucraina, astfel că un prim-ministru general ar fi, vezi Doamne, un avantaj.

Dar să împingi miniștrii apărării spre demisie în plin război o fi o idee bună?
De luni de zile, presa internă și internațională exploatează și interpretează fiecare schimbare pe linie militară operată de Kremlin drept un semn de slăbiciune, degringoladă etc.

România lui Iohannis ce semnal dă către NATO și către lumea întreagă atunci cînd șeful armatei demisionează nu din motive de sănătate, să zicem, ci denunțînd probleme serioase în relația cu responsabilul suprem de armata română?

Pe de altă parte, politic vorbind, Dîncu se poate considera un norocos. O serie de acuzații puse în cîrca lui, de la scurgerea către presă a drafturilor legii securității ori declarațiile privind oficiali români care sunt în slujba rușilor pînă la ideea păcii în Ucraina, vor juca în viitor în favoarea și nu împotriva lui. Iar faptul că ultima teză a sa a fost criticată de însuși Zelenski – cel care în august îl decora pentru ”contribuția la consolidarea cooperării și sprijinirea suveranității și integrității Ucrainei” – s-ar putea, de asemenea, să-i fie de folos în viitor fostului ministru. Nu de alta, dar liderul de la Kiev începe să coboare tot mai mult pe toboganul simpatiei și nu se știe cînd și unde se va opri.

Dacă adevăratul motiv care a dus la eliminarea lui Dîncu din guvern e declarația privind nevoia declanșării negocierilor de pace în Ucraina, de bună seama belicoșii americani își freacă mîinile de satisfacție. Alte puteri poate că nu. Cu Germania în frunte, țară care a colonizat economic, și nu numai, Transilvania, acel spațiu de unde apar de la o vreme tot mai multe voci favorabile încheierii cît mai curînd a războiului pornit de Rusia.

Vasile Dîncu nu poate să tacă după ce a lansat racheta spre Cotroceni și nici nu credem că o va face. El va trebui să dea măcar cîteva elemente care să susțină teza incapacității președintelui de a colabora, iar de acolo ar putea începe probleme serioase pentru Iohannis. PSD, la rîndul său, ca partid serios și responsabil, e obligat să discute nu doar despre succesorul lui Dîncu ci, mai ales, despre problema invocată de acesta în relația cu președintele. Și nu la partid, ci într-o audiență la palatul Cotroceni, cît mai curînd.

Înclinăm să credem că Dîncu nu e singur și nici nu a vorbit de capul lui în problema păcii din Ucraina. În România pre-electorală, apele geopoliticii încep să se separe și marii actori politici, le convine sau nu, vor trebui să aleagă curînd o tabără. (Bogdan Tiberiu Iacob)