Dumitru MIRCEA,
Republica Moldova
(fragment)
Roman modern, de idei și acțiuni reliefate, conturat în contextul unei narațiuni suple, brodate peimagini, scene și tablouri memorabile. M-a fascinat! Sunt convins, este unul dintre cele mai valoroase romane ale literaturii române din ultima vreme.
George VLAICU, scriitor, avocat, om de teatru, București
MOTTO: În aritmetica iubirii unu plus unu nu fac totul, pe când doi minus unul este egal cu zero.
Mignon McLaughlin
Dumitru Mircea, întitulat „Calea spre Muntele de Aur” – fragment:
La Bucureşti venisem într-un schimb de redactori de pe ambele maluri ale Prutului de la instituţiile publice TVM şi TVR. Urma să realizez timp de-o lună reportaje, corespondenţe și comentarii cu privire la evenimentele politice, economice și sociale ce vizau ţările noastre. Nu vorbesc despre felul în care mi-a fost dat să muncesc sau ce-am simţit acolo. Atât doar pot să spun că de la Chişinău venisem doar c-un stilou… Lipsa camerei de luat vederi îmi dăduse bătăi de cap, pe când eu trebuia să transmit reportaje peste-o zi. Lipsa echipei, a casetei la locul ei la Chişinău, lipsa inginerului ce trebuia să asigure imprimarea îmi făcură mult sânge rău. Trecând peste-acestea, am făcut însă tot ce-a trebuit. Cu releele comandate la intervalul de o zi am transmis în timp de-o lună 21 de reportaje! Însă, și-n această istorie esențiale tot femeile rămâneau!
Colegele românce din redacţia în care am fost repartizat se dovediră a fi faine. Dar nu stabilisem vreo relaţie. Mai pe urmă se ivi, din altă redacţie, o duduie-practicantă cu care am devenit amici.
Mi se oferiseră două bilete la teatru şi luasei vorbă cu ea – bucuroasă să mă însoțească! Dar când să mergem, ea se răzgândi. Şi-mi păru rău, pentru că era drăguţă, bine clădită trupeşte şi mi-ar fi făcut plăcere să stau alături de ea în sala de spectacol. Bănuiesc, s-o fi lăudat cuiva, colege de-ale ei de la facultate sau din TVR, sau acasă mamei sale şi cineva o dezbătuse: ,,Încotro, dragă?
Unde mergi c-un străin şi mai ales asupra nopţi? Îl cunoşti? Nu? Și-atunci?!”
Iar faptul era fapt, ea nu a mers. Mă consolez însă c-a fost momentul neplăcut pe care l-am trăit la Bucureşti. M-am dus singur la spectacol şi nu am regretat. La teatru – publicul ales ca pe sprânceană, formidabil, cult, elevat, preţuitor al celor ce au loc pe scenă. Nu vedeam umplutură, cum se întâmplă la noi la unele teatre. Publicul – select, părea a fi toţi ai teatrului! De parcă şi ei ar fi stat cândva în auditorii la instituţii teatrale – toată lumea cu ţinută aleasă și numai ochi şi urechi la scenă – fără şuşoteli. M-a minunat şi vestimentaţia celor din sală care mi se păru impecabilă. Mi-a plăcut mult jocul actoricesc şi m-am umplut de emoţii rafinate, de nu ştiu dac-am mai răsuflat sau nu în cele două ore de reprezentaţie. Dar după spectacol mă aştepta o altă fascinaţie.
Noaptea orașul Bucureşti e neîntrecut în frumuseţea sa. Sunt clipe în care arată splendid!
După spectacol, rătăceam pe la staţii de metrou şi deşi m-aflam între multă lume, mă simţeam în siguranţă. Vedeam oraşul cu alţi ochi decât ziua. Contopit cu lumea ce rătăcea și ea pe la staţii, ajunsei acasă, la hotel Floreta de Aur, din preajma Televiziunii Române, lângă parcul Herăstrău, parc, prin care, în zilele de odihnă, mă plimbam.
În afară de duduia-practicantă care nu merse la teatru, cunoscusem şi alte domnițe la TVR.
Nu făceam o problemă din a le cunoaşte, pentru că toate se întâmplau de la sine. În fiecare zi veneam și beam pe hol o cafea la o masă special amenajată pentru asta. La acea masă se mai fuma și se discuta. Acolo veneau tinere fete în mână cu ceşti ce abureau, dar şi cu ţigarete. Se bea cafea și se fuma. Şi la acea masă făceam cunoştinţa lor. Vorbeam despre toate, cel mai mult despre TVR, aflam ce mai zic ziarele şi auzeam bârfe. Anume la TVR descoperii un lucru până atunci neștiut de mine: pe mine mă interesau toate! Putea să fie și un fenomen al ninsorilor vara în Sahara sau ce se află pe cealaltă parte a lunii! Astfel, curiozitatea mă împinse să stau mult în bibliotecă – una voluminoasă, bogată, nu mică ca la TVM. Că nu mai zic de mesele încărcate cu reviste și ziare, cam 60 la număr, ceea ce nu văzusem la noi. 60 de ziare. Numai dacă le răsfoieşti, te ia cu dureri de cap – tabloide peste tabloide! Mă dusesem să văd şi încăperile unde stăteau camerele de luat vederi, unde stătea dispecerul. Apoi am mers la arhivă. Cel mai tare însă mă interesau studiourile.
Aşa cum nu prea aveam acces în ele, mai ales în studioul mare, mai mare de câteva ori ca al nostru, totuşi, reușii odată să mă strecor în el participând la imprimarea unui show al lui Horia Brenciu. Mă urcasem pe la alte etaje pe-o uşă care se pomeni deschisă și care dădea în plafonul studioului, unul c-o pădure de proiectoare şi cu tot atâtea bare, fiare şi cabluri încrucişate și-împrăștiate-n toate părţile… Iar eu călcasem pe-o punte şi venii de sus în jos spre studio. Priveam de-acolo ca din înaltul unei cupole de biserică, dar nu mă temeam – voiam să văd cum se face show-ul. Deplasându-mă, treceam prin tot felul de schele şi fiare, cabluri aplecând capul ca să nu ating ceva; mă mișcam printre proiectoare mai mici şi mai mari şi-atârnate la diferite distanţe, coborând pe-o sumedenie de scări. Mă oprii pe-o rampă, de unde mi se părea că o să văd bine show-ul. Şi-atunci am văzut cum se lucrează în tv. Şi-atunci am văzut cum se face televiziune.
Toţi de jos, implicați în emisiune, maeştri! Cel puţin, cei cinci oameni esenţiali – prezentatorul, regizorul, cameramanul, asistentul de regie şi administratorul – deşi cu scenarii în mână, nu le foloseau, le ştiau pe de rost. Nici pomină de poticneli, bâlbâieli sau blocaje. Cinci oameni făceau minuni pe-acel teren parcă cuprins de magie. Doar în cazuri rare, la trecerile de la o secvenţă la alta, fiind show de câteva ore, cei cinci se uitau în scenarii. Se întâmpla în acel studio ceva superb, toţi se înţelegeau din gesturi sau jumătate de cuvânt, având darul improvizării, textele rostindu-le fiecare fără nici o greşeală, totul se făcea dintr-o răsuflare – strălucitori cu toţii! Mă impresionase mult camera video mobilă de pe macara dirijată de la pupitru, cameră ce se plimba pe sus pe unde voia şi se băga peste tot, în orice ungher filmând milimetric. Vedeam imagini frumoase pe care le exterioriza de sus, de jos, de la mijloc. Cameră fantastă, care putea să filmeze cel mai larg segment – întreg studioul – dar să și surprindă mişcarea unei gene. Pentru mine însemnau cele mai excepţionale filmări pe care le văzusem. Impresionante şi intervenţiile interlocutorilor, transmisiunile reporterilor, dialogurile cu ei. Dar culmea impresiilor a fost, totuşi, evoluarea trupei A.S.I.A. – patru dive blonde, expresive și extraordinare! Înmărmurisem. Reuşisem să le privesc deja de jos, aşezat în scaun pe primul rând lângă unul dintre regizori. Cum am ajuns jos pe scaun în primul rând?
Mai nu dădusei de belea cu intrarea mea fără permisiune pe sus, pe ușa pomenită deschisă, printre fiare, reflectoare şi bare. Cum stăteam acolo ascuns pe-acea rampă de mi se părea că nu mă vede nimeni, mă trezesc c-un inginer care nu ştiu cum îmi răsărise alături: ,,Cine eşti domnul? Ce-i cu mata? Cum ai ajuns aici? Ştii că-i interzis?” Îmi pierdui graiul. Ferească
Dumnezeu de asemenea situaţii! „Cine ştie ce poate gândi… Sunt căzut de pe lună! Alienat sau spion!” Că era de-a mirării cum m-am pomenit acolo. Doar, toate uşile, zăvorâte! Uite, însă, că şi cu uşi zăvorâte mă pomenii pe balustradă, deci, în studio – sfânta-sfintelor televiziunii române!
Iar inginerul român, de vreme ce m-a zărit, s-a strecurat ca o pisică şi m-a surprins. Ce puteam să zic? Am spus adevărul! ,,Sunt reporter de la Chişinău. Pe uşa centrală nu se dă voie. Iar eu voiam să văd show-ul. Am intrat pe-acolo!”, arătai spre uşa care deja nu se mai vedea şi care se afla ascunsă după-un colţ. ,,Vino, dle, încoace, – îmi zise inginerul român, – şi nu te mai plimbla pe schelele acestea…” Vai de capul meu! Putea să spună și: „C-o să te prăbușești și-o să te nenorocești!”
Şi m-a condus în studio de mă aşeză pe scaun în primul rând lângă regizor. Uite, deja veneam de-acasă! Din primul rând vedeam ca boierii cei mari întreg show-ul. L-am urmărit cu sufletul la gură, dar nu tot. Pentru că într-o vreme, după ce-i prinsei firul, am ieşit. Dar am părăsit show-ul când tocmai finalizaseră numărul lor divele de la A.S.I.A. Mai mult din cauza lor ieșiseși. Prea frumoase ca să nu le fi urmărit un pic. Când evoluaseră, îmbrăcate sumar, în costume transparente, arătau extraordinar. Două, precum ţin minte, erau înalte, celelalte de statură medie.
Toate blonde. Prestaţia mă fascinase dând dovadă, pe lângă voci, că sunt excepţionale, cu mişcări nemaipomenite, dumnezeieşti. Atât prin voci, cât şi mişcări încântătoare, mlădioase, corespundeau numelui de dive. Şi cum am spus, ieşiră.
Prinsei şi eu un moment în care mă făcui nevăzut. Dar nu-mi reuși să le văd, căci dispărură intrând în cabina lor. Spre uimirea-mi, însă, văzui cum dau buzna afară în coridor. Clarificau ceva. Se aliniaseră ca ostaşii într-o linie – toate în poziţia de dans. Dar nu încetau să se certe scăpărând fulgere din ochi lor. Îmi dădui seama că una din ele săvârşise o greşeală pe platou, încurcase poziţia. Acum explicau situaţia și o făceau vehement. Două o convingeau pe una c-a greşit. Imitau mişcările. Diva cu musca pe căciulă își recunoscu însă vina. Da, au greşit. Dar când? Cum? Eu nu observasem. Știau doar ele, probabil. Eu le privisem ca vrăjit! Purtarea lor de-a lămuri situația trăda atitudine adevărată faţă de artă: doar corectând greşelile, ajungi la perfecţiune! Or, fetele de la A.S.I.A. erau magnifice.
Impresia de la show m-a urmărit câteva zile. Mi se întipărise în minte că-n TVR totul se face cu temeinicie, fără şcolarizare. Se face artă! Dar în spate se ascund exersări, muncă, har. De la o poştă se vedea că toți sunt dotaţi și organizaţi. Cereau de la alţii, dar în primul rând de la sine.
În redacţia Viaţă internaţională cunoscui angajaţi cunoscători buni de limbi străine. În general, mi se crea impresia că-n TVR totul e bine închegat, monolit, trainic – și oameni, şi structuri.
Cât mă plimbam sau umblam cu treburi pe coridoare, mă salutam cu autori şi prezentatori cunoscuţi. Surpriza cea mare a fost însă o întâmplare la care nici în vis nu poți să te-aștepți. E vorba de întâlnirea uluitoare cu Alexandra Dinu, viitoare soție a lui Adrian Mutu. Pe-atunci, cea mai frumoasă și mai încântătoare tânără a televiziunii române. Mică de statură, bălaie, cu ochi verzi, era expresivă și făcea furori în TVR – toţi nebuni după ea, dar nu apropia pe nimeni. Şi iată că ochii ei pe-o clipă fură și ai mei. Habar nu am ce funcţie deţinea sau în ce redacţie lucra.
Ştiu că într-o zi, ducându-mă la montaj, pe coridor, la vreo 10 paşi, mă zări şi se opri. Manifestă curiozitate! Descoperii în ochii ei privirea care spune: „Caut pe cineva!” Eram nou în TVR şi aceasta accentuase curiozitatea ei: „Cine e?” Părul ei alb-auriu mă impresionase, apoi ochii şi, ce mai tura-vura, întreg chipul de copilă romantică și visătoare. A stat o vreme ţintuită locului, după care ezitând, îşi căută de drum făcându-se nevăzută în una din sălile de montaj. Ne-am mai văzut, dar numai de la distanță. Cine ştie, poate-ar fi trebuit să am curaj să m-apropii, să facem cunoştinţă. Dar nu eram în forma cea mai bună – mai eram şifonat după divorţ. Nu vă miraţi. Da, da, după divorţ! Căci am divorţat. Poate c-ar fi trebuit să vă spun mai înainte, dar vă spun acum…
N-am avut curaj, dar să admitem că-l aveam. Ce-ar fi fost? Ar fi fost că azi putea să fie nevasta mea! Mai ştii cum poate să se manifeste hazardul?! Vorba ceea, nu aduce anul, cât aduce ceasul! Putea sau nu putea să intervină ceva în viaţa mea, de bine sau de rău, nu ştim. Oricum, diva – fermecătoare. Jinduită de oricine, rămasei măgulit de atenţia ei. Iar ea, exact ca la Eminescu: /Şi era una la părinţi/ Şi mândră în toate cele, /Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele./ Aşa era! Iar când am revenit la Chişinău, la scurgerea a doi ani, aflai că s-a măritat cu Adrian Mutu. Şi, m-am bucurat.
Cât am stat la TVR, o lună încheiată, reuşii să cunosc multe: administraţie, structuri, mod de-a munci, atitudine, nivel, subtilitate politică. N-a fost uşor. Aceasta, pentru că nu avusesem echipă de filmare niciodată. Mă duceam la filmare cu reporterii TVR sau foloseam arhiva. Duminicile cutreieram oraşul, mă duceam la concerte sau mă plimbam prin Herăstrău, iar norocul mare pe plan profesional se dovedi a fi că am filmat la Palatul Poporului – Parlamentul României. Și am avut o impresie dintre cele mai răscolitoare: cel mai mare Palat din Europa!
Coridoare şi plafoane neobişnuit de înalte, uşi masive din lemn prețios, săli cu denumirea marilor personalităţi ale României stârneau admirație. Nu mai puţin interesante au fost filmările şi întâlnirile cu oameni de vază. În zilele de duminică reușeam să am întâlniri cu istorici sau artişti. O frumuseţe de reportaj am realizat la Hanul lui Manuc, construcţie circulară cu o calitate uimitoare de-a opri zgomotul din străzile centrale, cu o linişte ca-n pădure în încăperi şi în curte.
M-am iniţiat în relaţiile celor două ţări de-acelaşi sânge şi am reacţionat la evenimente de anvergură. Desigur, nu în măsura în care mi-aş fi dorit, pentru că trebuia să iau în calcul și subtilităţile politice. Şi de vreme ce eram cazat la Floreta de Aur, mi-aş fi dorit să fac cunoştinţă cu mânuitoarele de floretă, printre care se afla şi Laura Badea, campioana mondială. Avea un zâmbet deschis şi-acel zâmbet o făcea mai luminoasă. Încă de-acasă, de la Chişinău, o urmăream în competiţii. O admiram şi nutream chiar un vis s-ajung să o cunosc. O urmăream în acţiune. Fără îndoială, evoluările îi erau extraordinare. Mă fascina măiestria ei.
Vedeam drept superb momentul în care ridica floreta şi se declara învingătoare! Nici vedeam când se produce înţeparea – atât de fulgerătoare îi erau mişcările. Și-i admiram nu numai frumuseţea poziţiei şi-a mişcărilor, îi admiram mlădierea corpului, faţa-i radioasă şi visătoare. De obicei, la sprintere, faţa e crispată. Dar la ea ieşea în prim plan arta. La scrimere prevalează abilitatea, forma fizică, harul. Iar tot ce legat de har, deja e slăbiciunea mea.
Şi visam s-o văd! Dar mi se părea că visul e irealizabil. Şi soarta mi-o scoase în cale. La Floreasca, la hotelul Floreta de aur, se întâmplă o minune! Că altfel nu pot explica. Acum, după ani și ani, stând în colţul naratorului în fața voastră, învăluit de amintiri, sunt predispus să declar că există, totuși, pe lume minuni! Nu-s doar himere, amăgire sau iluzie.
La Floreta de aur îmi fusese dat să-l cunosc pe medicul echipei de scrimere. Şi din vorbă în vorbă, aflând că sunt jurnalist şi mai ales de la Chişinău, mă rugă să-i traduc fragmente dintr-o carte de medicină scrisă în rusă. Mă prinsei cu bucurie. Apoi, văzând priceperea mea, se apropiase şi ne împrietenirăm. Ideea de-a face interviu cu Laura Badea i-a revenit lui. Mie nu-mi trecu prin minte. Şi nu pentru că n-aș avea cap bun, ci pentru că nu bănuiam că e acolo. Vedeam
de la mine din odaie sala sportivă, scrimerele, dar nu puteam să ştiu că şi ea e-acolo! Sala se afla departe și nu le vedeam distinct. Într-o zi însă, stăteam în hol la o masă şi traduceam, iar medicul stând alături de mine, se bătu peste frunte: ,,Frate, d-apoi uite ce idee am! De ce să nu-ţi fac eu cunoştinţă cu Laura Badea? Să faci un interviu cu ea. Și acolo, la Chişinău, să îl pui pe post!” Mă bucurai. Aşa și făcurăm. Făcui cunoştinţă cu ea şi realizai interviul.
Era în anul 2000. Laura avea 30 de ani!
Am rugat-o să se echipeze pentru atmosferă – costum, floretă. Zâmbetu-i luminos ce făcuse
ocolul lumii nu o dată, nu-l mai vedeam la ecran, ci în faţă. Plăcerea cea mai mare mi-o trezi însă inteligenţa-i și exprimarea liberă într-o româna perfectă, precum și pacea sufletească ce iradia de la ea. Cu-acel zâmbet curat pe faţa ei discutarăm, iar cele spuse de ea, deja însoţite de imagini, au fost difuzate la postul nostru naţional de televiziune.
Şi se mai produse tot acele zile o minune. Minune, pentru că într-o zi, ca din senin, la TVR mă găsi fiica scriitorului de la Chişinău, cu care servisem coniac în cafenea. Ea veni și mă găsi în redacţie. Înărmurii. Nu m-așteptam la așa ceva. Era zâmbitoare şi luminoasă. Urmărise reportajele mele la TVR și hotărâse să vină. Şi dacă veni, stăturăm de vorbă pe îndelete, iar în alte zile ne-am plimbat prin oraș.
Îmi povestea că de câţiva ani stă la Bucureşti, că lucrează la o firmă. Are de-a face cu bani mari şi că e logodnică. O felicitai! Ne vedeam seara, iar odată o invitasem la mine. La hotel, de la o vorbă la alta trecurăm la altceva, amândoi aşezaţi pe pat. Dar auzii cuvântul ,,Nu!” şi nu am insistat. Nici vorbă să mă fi mâniat. Dimpotrivă, am mers cu ea la o cafenea şi am petrecut conversând, eu pe final dăruindu-i și-un buchet de flori.
