A fost sărbătoare la Târgu Jiu, acolo unde Fundația Universității „Constantin Brâncuși” a organizat Gala Laureaților. Evenimentul a avut loc cu ocazia aniversării a 30 de ani de la înființarea instituției de învățământ superior ce poartă numele genialului sculptor, a cărui operă este cunoscută pe întreaga planetă. Au fost prezente personalități de prim rang ale României : IPS Irineu, Andrei Marga, Gheorghe Zamfir, Horațiu Mălăele, Adrian Naidin, Mircea Beuran, Ioan Sârbu și familia fondatorului UCB, Nicolae Mischie.
A fost prilej pentru o serie de cuvântări, dintre care o prezentăm pe cea a profesorului Andrei Marga:
Mulțumesc din toată inima organizatorilor acestei festivități, ocazionată de punerea bazelor Fundației „Constantin Brâncuși” la Târgu Jiu, pentru distincțiile de azi! Ceea ce amintește de Constantin Brâncuși mă onorează. Mă bucur că după Muzeul cu același nume, inaugurat în urmă cu doi ani, universitatea Dvs.găsește că valorificarea de către noi generații a operei brâncușiene are nevoie încă de inițiative profunde. Fundația „Constantin Brâncuși” este una dintre ele!
Sunt multe de spus cu această ocazie. Dar urgențele acestor săptămâni și luni ne fixează asupra unui fapt: schimbarea bruscă a lumii în care trăim. Să o spunem direct: lumea în care suntem culminează cu pandemia începută în 2020 și cu războiul din Ucraina din 2022. Se și încheie cu ele. Nimic din organizările vieții și habitudinile ei nu va mai fi ca înainte. O altă lume ne încadrează viața pe nesimțite.
Ce pune capăt lumii de azi?
Nu putem comanda profunzimea naturii, dar putem să-i facem față, ca oameni în stare să gândim și să organizăm. În ceea ce privește pandemia, s-a eșuat evident, pe culmile modernității, într-o mare pierdere de vieți umane, care nu este încheiată. Cauzele pot fi multe, dar două sunt certe: administrarea a fost plină de abuzuri și nu a existat voință de cooperare în materie. Iar de aici vine un continuu handicap.
Nu este ușor să controlezi sensul istoriei, dar se pot preveni derapajele. În ceea ce privește războiul din Ucraina, cauzele țin de raporturile dintre supraputerile lumii. Scurtimea vederilor și neaplicarea principiului „suveranitate cu securitate reciprocă”, înscris de altfel în reglementările internaționale ale ultimilor cincizeci de ani, sunt la originea conflictului.
Pandemia părea că apropie oamenii, dar, întrucât nu a existat și nu există cooperare, s-a trecut la stilizarea propagandistică de vinovați. Ceea ce dă sentimentul justificării, dar nu rezolvă ceva.
Războiul adaugă noi semne rele – țările se realiniază la blocuri militare, se înarmează, în vreme ce economiile se subțiază, iar societățile se conflictualizează. Iarăși se crede greșit că se rezolvă pe front ceea ce se poate rezolva prin bună credință și rațiune.
Ca urmare, cam totul se schimbă. Se poate anticipa că se intră pentru ani în lume a restriștei, nesiguranței și reorganizărilor. Deocamdată, o scindare a lumii – ca urmare nu a religiilor, cum s-a crezut, ci a opțiunilor „politicilor” – va marca anii ce vin.
Ce poate face ființa umană care suntem fiecare?
Sunt de părere că începe o lume în care contează inițiativa proprie – personală și comunitară. Aștepți degeaba rezolvări din altă parte. Regăsirea de sine și afirmarea de sine devin orientare rezonabilă în viață. Concret, economia locală, în înțeles larg, devine punctul de plecare al unei reconstrucții. Apărarea neclintită a libertăților și drepturilor cetățeanului și omului, democratizarea și lucida asumare a interesului public mi se par axiome ale conduitei rezonabile. Într-o lume a nesiguranței, localismul, bine înțeles, firește, devine viziune competitivă.
Va fi o lume în care cel care gândește liber întâlnește și mai mult provocări la a gândi dincolo de conveniențe. Materie de reflecție asupra evenimentelor va fi din abundență.
Șanse de idei noi vor fi din plin. În continuare, un umanism inspirat din marile tradiții ale iudeo-creștinismului, dar adus la datele și experiențele lumii actuale, rămâne alternativa mai bună.
Îmi vine în minte, cu o astfel de perspectivă, cât de actuale devin, sub aspecte noi, prea puțin explorate, reflecțiile lui Constantin Brâncuși. Vreau să evoc succint, în puținele minute pe care le am la dispoziție, cinci dintre ele.
„Puteam avea bani, dacă mă îndeletniceam cu altceva. Dar am vrut să fac sculptură și tot pentru că am vrut eu, am ajuns la Paris. Mon jeu est a moi” (Sorana Georgescu-Gorjanu, Așa grăit-a Ainsi Parlait Thus spoke Brâncuși, Scrisul Românesc, Craiova, 2011, p.129). Este vorba aici de alegerea între ofertele din viață, desigur. Dar și de alegerea a ceva mai mult și fundamental. Este vorba de a alege să fii tu însuți.
„Arta nu este evadare din realitate, ci o intrare în realitatea adevărată, în sigura realitate valabilă” (p.54). Putem avea diferite atitudini față de realitate – de la dispreț, trecând prin specularea situațiilor, la a ne topi în materia lucrurilor spre a profita sau a căuta critic și rațional o soluție. Constantin Brâncuși amintește că în artă nu este altă atitudine mai adecvată decât cea a explorării realității. Iar noi putem gândi mai departe aforismul. El ne spune – uneori împotriva evazionismelor tot înșelătoare de azi, din artă sau din orice domeniu – că nu duce nicăieri evitarea realismului onest și inteligent.
„Vreau să înalț totul dincolo de pământ….Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare” (p.102). Pentru Constantin Brâncuși problema nu era să te oprești la ceea ce este dat în percepție. Ci să te ridici cu ipotezele, termenii, ideile tale la o înțelegere cuprinzătoare a lumii. Așa cum am arătat în alt loc „direcția înaintării la Constantin Brâncuși este eliberarea spre găsirea de sine și, corelat, redarea înaintării omului spre eliberare prin revenirea la esențial, ca destin suprem în lumea dată” (A.Marga, Rațiune și voință de rațiune, Editura Academiei Române, București, 2017, p.32). Opera sculptorului este în miezul ei efort de eliberare de lumea din jur cunoscându-i esența. Iar tema eliberării nu s-a învechit, ci rămâne marea temă – metafizic, filosofic, economic, social, juridic, politic – a vieții în lumea dată. În jur sunt lansate multe teme înșelătoare, dar – și aici putem să-l credităm mai mult ca oricând pe Constantin Brâncuși – tema eliberării nu a intrat în muzeu!
„Trebuie să ne eliberăm noi înșine pentru ca ceilalți să se poată elibera prin noi” (p.143). Conștiință integră a misiunii celui care se dedică prin profesie cugetării și exprimării – artistice sau de alt fel – Constantin Brâncuși se vede pe sine parte a unui efort al comunității, cu răspunderea ce revine înaintemergătorului. Efort susținut de concentrare, muncă, preocupare de claritate! Nici această optică nu a pierdut din actualitate!
„În România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă”. Acesta este aforismul 117 dintre cele redate de Petre Pandrea ( Brâncuși. Amintiri și exegeze, Meridiane, București, 1976). Aforismul rămâne nu numai o luare de conștiință lucidă a ceea ce petrece în țară, dar – ceea ce este mereu important – un apel la „tenacitate și inteligență”. În definitiv, nu poți avea normalitate și beneficiile normalității fără acestea. Nici românii nu au cum să le aibă!
Nu avem acum răgazul pentru a aduce în relief și alte aforisme ale lui Constantin Brâncuși și a comenta totul pe larg. O spun însă cu toată convingerea că în cultura română – și nu numai – puțini sunt atât de actuali în reacția lor la relativism ( „arta nu s-a dezvoltat decât în marile epoci religioase”), la mizeria morală („trebuie să ne detașăm noi înșine de toată părtimnirea omenească”), la suficiență („trebuie să năzuiești necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe”), la postadevăr („există în toate lucrurile o măsură, un adevăr ultim”).
După ce ați înregistrat operele lui Constantin Brâncuși – am în vedere monumentala carte a domnului Ioan Mocioi – ca universitate ce purtați numele sculptorului este firesc să dați monografii. Inclusiv o monografie în care să se lămurească felul de a gândi brâncușian! Examinarea actualizată a sculpturilor, dar și lectura reflecțiilor lui Constantin Brâncuși, în fapt a aforismelor, vor fi, sunt sigur de aceasta, pline de surprize dintre cele mai onorante pentru un gânditor și pentru locurile din care provine. Acestea sunt– după Muzeu și Fundație – ceea ce are de făcut o universitate! Mai ales aceea care-i poartă numele! Vă doresc să le faceți cât mai curând!
