marți, decembrie 6, 2022
the big logo

JURNAL SĂPTĂMÂNAL NAȚIONAL INDEPENDENT | ANUL 2 | NUMĂRUL 115

DESPRE TREI CRAI DIN RĂSĂRITUL ȚĂRILOR ROMÂNEȘTI. [ARON COTRUŞ, ALEXANDRU BUSUIOCEANU, NICOLAE I. HERESCU]

Must Read

Interviul suprarealist al lui Sam Bankman-Fried nu lămurește nimic

Sursa: coinjurnal.net By Dan Ashmore Principalele concluzii Bankman-Freid a acordat aseară un lung interviu în...

Samoilă Mârza, singurul fotograf care a imortalizat Marea Unire de la Alba Iulia

Sursa:  culturaladuba.ro Alina Cristea December 1, 2022 foto: Samoilă Mârza, Citirea Hotărârii de la Alba Iulia, 1918 „Istoria ne chiamă la fapte....

Lecanemab – un medicament experimental împotriva maladiei Alzheimer cu rezultate spectaculoase

Lecanemab, un medicament experimental împotriva maladiei Alzheimer de la Eisai și Biogen a încetinit declinul cognitiv în cadrul unui...

[1]

Prof. dr. Narcis Zărnescu, Chevalier des Palmes Académiques.

UNIUNEA ZIARISTILOR PROFESIONISTI DIN ROMÂNIA,

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA,

ACADEMIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA,

DEUTSCH-RUMÄNISCHE AKADEMIE [Mainz],

RUMÄNISCHES INSTITUT – RUMÄNISCHE BIBLIOTHEK (Freiburg im Breisgau),

DEUTSCH-RUMÄNISCHE AKADEMIE BADEN-BADEN,

INTERNATIONAL SOCIETY FOR PHILOSOPHERS (SHEFFIELD)

Uneori, întoarcerea din exil este imaginară. Atunci, exilatul se îmbarcă pe o amintire, o rememorare, o comemorare, un parastas sau un ritual păgân și se întoarce în Țară. Recursul la memorie devine singură « cale de atac » în vremuri apocaliptice. Astfel că și acest articol ascunde, în fond, un ritual de exorcizare a amneziei. A istoriei că amnezie repetabilă.

E bine cunoscut faptul că istoria exilului nu începe nici la Roma, nici la Tomis sau Paris, și nici în Țările române, ci ab illo tempore, în Grădina Edenului. Ne-am putea imagina, cu voia celor prezenți în orizonturile noastre virtuale, cum un șir nesfârșit de oameni pleacă în pribegie de milioane de ani, urmând pilda genitorilor primordiali, alungați din Paradis, purtând pecetea pedepsei divine în cuget, blestemați sau binecuvântați [blestemul și binecuvântarea devin sinonime undeva, la o cotitură a destinului fiecăruia !] să ducă mesajul imprescriptibil și incomprehensibil al lui Elohim Sabaoth peste mări și țări, peste istorii, peste timp și peste moarte… Este visul oricărui exilat din lumea mea imaginara. Din lumea transformată pe nesimţite în poveste.

Avem înscrisă pribegia în fibrele cele mai profunde ale destinului nostru ca neam. Dacă Dumnezeu s-a născut în exil, românul s-a născut cu nostalgia nemărginirii, dar poate și cu spaima exilului. De aceea, poate, pribegia avea să fie o constantă atât în istoria elitelor boiereşti, cât şi în aceea a domnitorilor. « Drumul exilului » devine o expresie frecventă în cronici. Când o « partidă boierească era nemulțămită sau învinsă, scria Iorga — și nemulţămiți sau învinși erau totdeauna în caleidoscopică schimbare a Domniilor, — ea lua drumul exilului »[2].  În secolul al XVI-lea sau al XVII-lea, muntenii treceau în Ardeal, la Brașov și la Sibiu, până la Bistrița. « Dacă nemulțumiții din Țara-Românească treceau peste munți, cei din Moldova apucau în cele mai multe casuri drumul Poloniei »3].

Boierii mai mereu sunt în pribegie, Voievozii noștri fug în exil, când la Ţarigrad ori la Constantinopol, când la Paris ori la Londra. Când în Rusia lui Petru cel Mare, precum Cantemir. Când spre alte orizonturi ca Petru Rareș, Radu Mihnea, Petru Cercel, Alexandru Ioan Cuza. Cronicarii noștri aveau învățătura și cultura pribegiei. La fel, exilaţii Revoluției de la 1848: Ion Ghica, C.A. Rosetti, Dumitru Brătianu, Nicolae Bălcescu, Ion Bălăceanu, Gheorghe Magheru, Costache Negri, Ștefan Golescu, Christian Tell, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru G. Golescu.

Din aceeași stirpe a marilor exilați, figuri tragice ale istoriei noastre identitare și culturale, fac parte și cei trei « crai de Curte Veche », care nu au nimic din Craii lui Mateiu Caragiale : Aron Cotruș (1891-1961), Alexandru Busuioceanu (1896–1961) și Nicolae I. Herescu (1903-1961). De fapt, ei sunt trei Crai din Răsăritul României, care vor « descălica » în Apusul Europei. Mediul în care se mișcă este universitar, diplomatic, artistic, scriitoricesc. O lume informală, aproape lichidă. O lume a aparențelor și a umbrelor. A fantasmelor. O lume a misiunilor misterioase și a viselor utopice.

Cel mai în vârstă este Aron Cotruș, născut la 2 ianuarie 1891, în satul Năşag sau Hașag (Hoisoyen, Hôšôzn, în dialect săsesc; Haschagen, Hassagh, în germană; Hásság, în maghiară), din comuna Loamneș, din Țara Secașelor sau Ținutul Secașelor, județul Sibiu [Transilvania]. La fel ca George Coșbuc, Octavian Goga sau Lucian Blaga, poeți ai Ardealului, și Aron Cotruș este fiu de preot. Urmează clasele gimnaziale la Blaj, liceul la Brașov ; Facultatea de Litere la Viena. Face parte din redacția mai multor ziare : Românul (Arad) și Gazeta Transilvaniei (Brașov). Colaborează la revistele de cultură: Gândirea, Vremea, Libertatea (Orăștie), Iconar (Cernăuți) etc. În timpul Primului Război Mondial, lucrează pe lângă Legația României din Roma. La terminarea războiului (1919), revine în țară. Este ziarist și director la biblioteca Sămănatorul. Apoi, va lucra ca atașat de presă la Roma și Varșovia. Al Doilea Război Mondial îl ‘prinde’ ca secretar de presă la Madrid și Lisabona. Este și directorul publicației Frăția de cruce (1940-1941). După prăbușirea regimului antonescian se exilează ca refugiat politic în Spania și devine președintele Comunității Românilor, apoi director al revistei prolegionare Carpații, care apare la Madrid. Este singurul din cei trei ‘Crai’ care părăsește și Europa, după România, într-un exil de gradul doi, transatlantic. Fiind considerat o personalitate a exilului românesc şi un mare luptător anticomunist, Aron Cotruş este invitat în anul 1956 de Liga Societăţii Româno-Americane în UȘA. Se stabilește în localitatea Long-Beach din California, unde va trăi până la sfârşitul vieţii (1 noiembrie 1961). Osemintele i-au fost depuse la Cimitirul Sfintei Cruci din Cleveland, localitate în care, iniţial, se stabiliseră majoritatea românilor emigranți din Ardeal, înainte de 1 Decembrie 1918. Istoria noastră de peste Atlantic menționează că în anul 1904, românii stabiliţi la Cleveland au construit prima biserică ortodoxă româneasca din USA cu hramul Sfânta Maria.

Deși a scris foarte mult, a rămas practic necunoscut de generațiile comuniste, postcomuniste sau neo-marxiste, care se perindă prin spațiul mioritic sau prin spațiul global și digitalizat. Se pare că a fost un mare poet, încurcat printre intrigile politice și fisurile istoriei. Nu a mai fost editat, nici citit, nici comentat. Nu este nici măcar cenzurat. Nimeni nu-i mai aprinde o lumânare simbolică. Nu a avut o viață martirică. A fost doar un aventurier fascinant, poate, care a făcut parte, ca mulți alții, dintr-o generație pierdută. Dar a scris mult. Enorm. A avut succes. A fost un mare poet și un mare patriot. Și dintr-o dată nu a mai rămas decât un nume pe o placă tombală, care sună pentru unii amenințător.

În loc de parastas, să aruncăm o privire smerită asupra cărților sale, până în ziua când va apărea un alt « critic nepereche », care să facă din Aron Cotruș un Eminescu în exil: Poezii (Orăștie, 1911); Sărbătoarea morții (Arad, 1915) ; Neguri albe (Alba-Iulia, 1920) ; România – poemă (Brașov, 1920) ; Versuri (Arad, 1925) ; În robia lor (Arad, 1926) ; Mâine (Craiova, 1928) ; Strigăt pentru depărtări (Timișoara, 1927) ; Printre oameni în mers (Sosnowiec, Polonia, 1933; ediție in limba spaniola de Gaetano Aparicio, Madrid, 1945) ;  Horia (Ediția I Varșovia, Polonia, 1935 ; Ediția II, Brad, 1936)[4] ;  Versek (Cluj, 1935)[5] ;  Culegere de versuri (Lwow, 1936);  Țara (București, 1937 ; Ediția II, Lisabona, 1940) ; Minerii (București, 1937) ; Peste prăpastii de potrivnicie (București, 1938 ; traducere in limba spaniolă de Gaetano Aparicio, Madrid, 1941) ; Maria Doamna  (București, 1938) ; Rapsodie Valahă (Madrid, 1940) ; Rapsodie Dacă (București, 1942) ; Poema de Montserrat (Spania, 1949); Poemas (Madrid, 1951) ; Drumuri prin furtună (Madrid, 1951 ; Canto a Ramon Llull (Mallorca, 1952) ; Rapsodia Iberică (Madrid, 1954); Între Volga și Mississipi (Madrid, 1956) ; Opere complete (Madrid, 1978).

Alexandru Busuioceanu se naște la Slatina, în 1896. Este anul ales pentru ‘reîncarnare’ – desigur, doar o ipoteză metaforică! – şi de viitorul filosof Nicolae Bagdasar sau de viitorul poet dadaist Tristan Tzara. Pe alte meridiane, se mai nasc câțiva prunci, care le vor fi contemporani celebri: fondatorul suprarealismului André Breton,  Francis Scott Key Fitzgerald, romancier american, unul din cei mai fascinanţi reprezentanți ai Generației pierdute din anii 20; Eugenio Montale, creator al poeziei ermetice italiene. 1896 este anul în care Paul Verlaine, uriașul poet simbolist « blestemat », va pleca într-un exil etern. 1896 este un an remarcabil pentru istoria României, căci Împăratul Franz Joseph al Austriei inaugurează la Orșova, împreună cu regii Carol I al României și Alexandru I al Serbiei, canalul navigabil de la Porțile de Fier, după care începe o vizită oficială de trei zile în Regatul României.

În coșmarurile supraviețuitorilor încă se mai auzeau exploziile războiului și gemetele răniților în agonie. Alexandru Busuioceanu participase voluntar pe front, cu speranța că avea să lupte pentru Unirea tuturor provinciilor româneşti. Nu s-a întors la vatră, ci în 1921, se angajează într-o nouă luptă, o luptă literară de data asta, alături de Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Lucian Blaga şi alţii participă la fondarea revistei Gândirea. Îşi ia doctoratul în 1925, își continuă studiile la Viena, Roma şi Berlin. În 1942 devine ataşat cultural al României la Madrid. Aceasta este, pe scurt, istoria factuală în care a fost implicat Alexandru Busuioceanu.

Scriitor, traducător, critic de artă, critic literar, eseist, istoric, pedagog, diplomat, Alexandru Busuioceanu a debutat cu poezii în limba română și a continuat să scrie poezii în română și spaniolă : Poemas patéticos (1948), Innominada luz (1949) și Proporción de vivir, ultimul volum, care apare în 1954, cu 7 ani înainte de moartea sa (1961). Scrie despre arte și artiști plastici, români și spanioli, contemporani și clasici, în limbile română, franceză, italiană[6] si spaniolă: Une miniature inédite du XIIIe siècle reproduisant une œuvre de Pietro Cavallini (1928) ; Iser (1930) ; Daniel Da Volterra e la storia di un motivo pittorico (1932) ; Intorno a Franco-Bolognese (1934); Les Tableaux au Greco dans la collection royale de Roumanie (1934) ; Preziosi (1935) ; Domenico Theotocopuli, El Greco. Exposition organisée par la Gazette des Beaux-arts (1937) ; La Peinture espagnole: De Velasquez à Picasso. (1952) ; Georges Cioranescu. Un poète roumain en Espagne (1962) ; Compendiu de istoria literaturii române (1998); Caietele de miezul nopţii, jurnal [1937-1957] –  (2001); Un roman epistolar în 4 volume (2003-2004).

Construiește o cultură a corespondenței, o lume românească virtuală, dar dinamică, prin corespondența sa cu intelectualii români din exil: Mircea Eliade, Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Vintilă Horia, Al şi Gr. Ciorănescu, Pamfil Şeicaru, N. Herescu, Grigore Nandriş. Cu scriitorii spanioli: Vicente Aleixandre, Eugenio D’ Ors. Studiază arhivele medievale şi pe cronicarii spanioli ; descoperă numele zeilor cultici ai daco-geţilor, în legendele şi tradiţiile spaniole: Zamolxis, Deceneu, etc.

Postmortem, după 20 de ani de uitare, doi editori români – Theodor Enescu și Oana Busuioceanu, fiica scriitorului – îi vor aduna parte din studii într-un volum de 444 pagini, prefațat de Ion Frunzetti[7]. Comentariile vor fi semnate de o tânără speranță a criticii plastice, Victor Ieronim Stoichiță, discipol pe atunci al lui Constantin Noica și coleg de Școala Păltinișană cu Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Cinci ani mai tărziu, în 1985, strălucitul indo-europenist Dan Slușanschi, unul dintre proeminenții clasiciști și filologi români, va edita și prefața o lucrare inedită a istoricului Alexandru Busuioceanu : Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole[8].

Atașat cultural al României în Spania, Alexandru Busuioceanu nu a fost un martir schingiuit, ci un lucrător, un militant, care și-a asumat o misiune sacră, aceea de a promova cultura și valorile românești în Spania: «Misiunea mea e limitată, dar nu ușoară: să le vorbesc studenților spanioli despre limba patriei mele, despre istoria, cultura și monumentele ei; să le arăt legăturile pe care originea și spiritualitatea noastră le au cu nobilul popor spaniol și să încerc să-i fac să înțeleagă și să iubească acea altă lume latină, situată în partea opusă a Europei și fecundată, în înseși izvoarele ei, de sângele și spiritul hispanice. »[9]

Să nu-l uităm, așadar, pe ctitorul Alexandru Busuioceanu, care a întemeiat Institutul Român de Cultură din Madrid și a înființat o Catedră de limbă și literatură română la Universitatea din Madrid. În conferința pe care o ține cu prilejul inaugurării catedrei de română (17 decembrie 1942), cu titlul Dacios y romanos en los Cárpatos [Daci și romani în Carpați], Alexandru Busuioceanu afirma limpede un crez spiritual : crearea acestei catedre are un singur scop, acela de a « pregăti drumul cel mai scurt de la inima românească la cea spaniolă și de a face posibilă recunoașterea unei fraternități de rasă, de spirit, de ideale, de destin »[10].

Îmi place să cred că în tradiția lui Dosoftei și a lui Antim Ivireanu, Alexandru Busuioceanu a obținut introducerea obligatorie a studierii limbii și literaturii române în șapte universități spaniole ; a publicat traduceri din marii scriitori români: Liviu Rebreanu sau Lucian Blaga ; și a visat că se va întoarce într-o zi în Țara lui.

Niculae I. Herescu, născut în 1903, la Turnu Severin, era descendentul unei familii boierești din Oltenia, de la care moștenise, poate, ambiția și talentul politic, remarcate admirativ de Mircea Eliade[11], dar ironizate de George Călinescu și Al. Rosetti în corespondența lor, invidioși pe susținerea regală a viitorului exilat. Herescu? – « nu e un scriitor, este un nimeni », tuna Călinescu, probabil cu aceeași voce pițigăiată, de contratenor, transcrisă acum în răutăți minore; iar aristocratul Rosetti îi ținea hangul, răspunzându-i:  „ex nihilo nihil”, cu referire la inițialele clasicistului NIH.[12] Din fericire, N. I. Herescu nu avea să ia cu sine, în traista de pribeag, printre alte amintiri amare și aceste cuante de meschinărie academică, pentru simplul motiv că schimbul de scrisori între Călinescu și Rosetti va vedea lumina tiparului la 16 ani (1977) de la moartea celui care se bucurase odinioară de protecția controversată a Regelui.

A fost afiliat Partidului Popular al lui Alexandru Averescu, care în 1939 a fuzionat sub conducerea Frontului Renașterii Naționale, singurul partid acceptat sub noua structură corporativă și dictatorială a statului propus de regele Carol II al României.[13] Latinist, poet, prozator, eseist, traducător, fondator și director al Institutului Român de Studii Latine din București (1937-1945), N. I. Herescu devine președintele Societății Scriitorilor Români, după moartea lui Nicolae M. Condiescu. Între timp, Regele îl numise Secretar general al Fundațiilor Culturale Regale Carol II (1940). Acum, la ceas comemorativ, poate că e timpul să reamintim câteva repere definitorii pentru personalitatea lui. A fost membru al Academiei de Științe Morale și Politice, precum și al celebrei Société des Études Latines din Paris.

Primul poem, Sonet, apare în revista Năzuința din Craiova (1922). Vor urma alte poezii originale, idile rustice, în stilul horaţian, similar oarecum cu stilul lui Pillat: Basmul celor patru zodii (1926), Cartea cu lumină (1926). Traducerile sale din Eschil, Catul, Horatiu, Plaut, Tibul sau Virgiliu, adevărate rescrieri exemplare, greu de egalat, încă răspândite prin reviste, exilate ca și autorul lor, prin colecții și arhive prăfuite, au apărut în Adevărul literar și artistic, Cele trei Crișuri, Cuget clar, Familia, Flamura, Gândirea, Galeria artei, Năzuința, Orpheus, Ramuri, Revista Fundațiilor Regale și Universul literar, precum și în reviste de specialitate din străinatate (Acta Philologica, Orphaeus, Revue de philologie, Revue des études latines). Cărțile sale de studii și eseuri deschideau porțile ferecate ale unor lumi dispărute, aduceau programatic în contemporaneitate valorile clasice: Pentru clasicism (1937), Caiete clasice (1941), Milliarium (1936-1941, vol. I-II). La acestea, se adaugă contribuțiile sale științifice în domeniul literaturii antice, publicate în Occident : Catullus (1943), Puncte de vedere asupra limbii lui Titus Livius (1943), Ovidiana (1958), La poésie latine (1960), Style et hasard (1963). Lucrările sale bibliografice sunt considerate de specialişti ca fiind fundamentale in domeniul abordat: Bibliographie de la littérature latine (1943), Bibliografia clasică în România (în colaborare, 1943). A mai tradus, împreună cu Pillat, o antologie de Poezii alese din opera lui Francis Jammes (1927).

A întemeiat şi condus publicații : Favonius (Craiova, 1926-1928) și Revista de studii clasice Orpheus Favonius (București, 1929-1943). Împreună cu Ion Pillat și Vasile Voiculescu, a publicat singurul număr al revistei de poezie Pleiada (1934).

Din 1944, avea să își asume însă Golgotha exilului, mai întăi, în Portugalia, unde se bucură de ospitalitatea lui Mircea Eliade. Din 1947 până în 1948, va preda la Universitatea din Lisabona. Apoi, își vă căuta norocul în Franța, unde devine sufletul mișcării literare românesti in exil.[14] Se muta la Paris, unde lucrează la Radio France, secția românească. Continuă să publice în domeniul studiilor clasice, dar nu reușeste să acceadă la o carieră universitară. Ales, în 1959, președinte al congresului anual al Societății Academice Române de la Strasbourg, susţine eficient crearea Revistei Scriitorilor Români, care va fi condusă de Vintilă Horia, Virgil Ierunca și Mircea Popescu, editată, apoi, anual, în Germania Ovest sau Westdeutschland, până în 1990.

Dar parcă pentru a-i confirma și sigila definitiv destinul de pribeag, o pronie ironică și, uneori, nemiloasă îi hărăzește șansa de a coordona un volum – Ovidiana (Paris, 1958) -, dedicat aniversării a 2000 de ani de la nașterea unui alt mare exilat, poetul tomitan, prin adopțiune, Publius Ovidius Naso.

În 1961, sub pseudonimul Charles Séverin (nume inspirat de orașul natal, Turnu Severin), va publica în limba franceză romanul autobiografic, L’agonie sans mort, un roman cu cheie despre experiența exilului, care îl aşează printre marii scriitori ai exilului și ai dramei identitare, de la Vintilă Horia și Aleksandr Isaievici Soljenițîn (Premiul Nobel, 1970), până la Andrei Makine (membru al Academiei franceze, 2016) sau Abdulrazak Gurnah (Premiul Nobel pentru literatură, 2021). Romanul va fi tradus în limba română după aproape o jumătate de secol (1998). Se pare că și cărțile trebuie să-și ispășească exilul lor. Marele latinist N. I. Herescu, va muri pe neașteptate, în 1961, la Zürich, în vârsta de 54 de ani. Cred că numai în ultimele clipe a înțeles că acela era singurul drum spre Țară.

Aceștia sunt cei trei Crai de Curte Veche Românească, plecați din Răsăritul Țării lor, alungați și hăituiți de neștiutele mecanisme ale istoriei, exilați în Apusul unei Europe, care i-a primit fără prea mult entuziasm, cu o curiozitate inițială, apoi cu indiferență și ironie. Pe ei îi comemorăm, cât mai suntem prin preajmă. Fac parte din martirii noștri păgâni, alături de sfinții pușcăriilor, nerecunoscuți și necanonizati ; alături de chinuiții și înfometații de la canal și din lagăre; alături de sfinții decolorați și străvezii de prin bisericile neamului.

Să îngenunchiem, aşadar, o clipă în pridvorul unei catedrale imaginare, Catedrala neamului românesc în exil, și să-i plângem pe cei aflați încă în pribegie prin lumile de dincolo. Și să le cântam lor șoptit, cum ne-au învățat strămoșii noștri și Psalmistul : « La apa Babilonului,/ Jelind de ţara Domnului/Acolo şezum şi plânsem/ La vorbă de ne strânsem/Şi cu inimă amară/Prin Sion şi pentru ţară,/Aducându-ne aminte/Plângeam cu lacrimi fierbinte./Şi harfele ferecate/Lăsam prin sălcii aninate,/Că acolo ne-ntrebară/Aceia ce ne prădară/Să le zicem viers de carte/Într-acea străinătate,/Ca-n sfânt muntele Sionul/Cântări ce cântam la Domnul… ».

Poate că ritualul nostru de exorcizare a amneziilor istoriei va continua, cu poticneli, dar şi cu lumină din Înalturi. Sau poate că nu ?

[1] O variantă mai amplă a acestui studiu va fi publicată în Buletinul Insitutului român şi al Bibliotecii române[Rumänisches Institut – Rumänische Bibliothek] din Freiburg im Breisgau.

[2]   Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. (l688—1821). Bucureşti, Institutul de arte grafice şi Editura «Minerva». 1901;

[3]   Idem, ibidem;

[4]  De reținut pentru o sociologie a succesului că în numai doi ani apar 18 ediții ale cărții. La București, în cursul anului 1938, se publică edițiile III, IV, V, VI. În același an, apare și traducerea maghiară a volumului de A. Kibedi (Cluj, 1938).

Multe din versurile poetului sunt publicate și în revista săsească Klingsor din Brașov, în traducerea lui Alfred Margul-Sperber. Zoltàn Frányo traduce unele versuri în limba germană, pe care le publica în revistele literare ale comunității germane din România.

[5] Multe din versurile poetului sunt publicate și în revista săsească Klingsor din Brașov, în traducerea lui Alfred Margul-Sperber. Zoltàn Frányo traduce unele versuri în limba germană, pe care le publica în revistele literare ale comunității germane din România.

[6] Ca bursier al Școlii române din Roma, la recomandarea lui Vasile Parvan (1923-1925), Alexandru Busuioceanu va avea prilejul să studieze cu profesorii Adolfo Venturi (Istoria artei italiene), Antonio Muñoz (Istoria artei bizantine), Orazio Marucchi (Arheologie creștină), Federico Hermanin (Artă medievală).

[7]   Alexandru Busuioceanu, Scrieri despre artă, București, Editura Meridiane, 1980; editori Theodor Enescu și Oana Busuioceanu, prefată Ion Frunzetti, comentarii Victor Ieronim Stoichiță.

[8]    Alexandru Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole, București, Editura Meridiane, 1985, editor, prefațator și îngrijitor Dan Slușanschi, cu o evocare de Eugenio Battisti.

[9] «”Mi misión es limitada, pero no fácil: hablar a los estudiantes españoles sobre la lengua de mi patria, sobre su historia, su cultura y sus monumentos; enseñarles los lazos de origen y espiritualidad que nos acercan al noble pueblo español, e intentar hacerles comprender y amar a aquel otro mundo latino, situado en el extremo opuesto de Europa y fecundado, en sus mismas fuentes, por la sangre y el espíritu hispánicos ». (Dacios y romanos en los Cárpatos, Madrid, Stylos, 1943,).

[10] « preparar este camino y hacer posible el reconocimiento de una fraternidad de raza, de espíritu, de ideales, de destino ». (Dacios y romanos en los Cárpatos, loc.cit.).

[11]   Mircea Eliade, Diario portoghese, Editoriale Jaca Book, 2009,

[12]  Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935 – 1951). Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977.

[13]  Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Bucuresti, Humanitas, 2012.

[14] Associazione Giuseppe Acerbi (a cura di), « L’esilio letterario romeno. Il primo esilio », in Letteratura della Romania, Il Segno Gabrielli Editori, 2005.

- Advertisement -

LASA UN RASPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -

Latest News

Interviul suprarealist al lui Sam Bankman-Fried nu lămurește nimic

Sursa: coinjurnal.net By Dan Ashmore Principalele concluzii Bankman-Freid a acordat aseară un lung interviu în...

Samoilă Mârza, singurul fotograf care a imortalizat Marea Unire de la Alba Iulia

Sursa:  culturaladuba.ro Alina Cristea December 1, 2022 foto: Samoilă Mârza, Citirea Hotărârii de la Alba Iulia, 1918 „Istoria ne chiamă la fapte. Mersul iresistibil al civilizațiunii omenești...

Lecanemab – un medicament experimental împotriva maladiei Alzheimer cu rezultate spectaculoase

Lecanemab, un medicament experimental împotriva maladiei Alzheimer de la Eisai și Biogen a încetinit declinul cognitiv în cadrul unui studiu urmărit îndeaproape. AlzheimerFoto: Aline Morcillo...

La Mulți Ani pentru Sfântul Andrei și 1 DECEMBRIE!

Gral.bg(r) Bartolomeu Constantin SÂVOIU Directorul Jurnalului

Administrarea antibioticului în patologia virală nu aduce niciun beneficiu

Sursa: 360medical.ro de Alexandra Mănăilă  Dr. Daciana Toma, vicepreședintele SNMF Studiul STAR pentru România, realizat în mai 2022 pe respondenți cu vârste între 25–34 de ani,...
- Advertisement -

More Articles Like This

- Advertisement -