În ultima vreme există nenumărate discuții în spațiul public referitoare la numărul persoanelor ocupate în sectorul administrativ (administrație publică centrală și locală) în raport cu numărul persoanelor ocupate în mediul privat.
Înaintea identificării efectivului de persoane ocupate în cele două sectoare de activitate, sectorul public și privat, conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică (INS), la nivelul anului 2019, când economia era oarecum stabilă din perspectiva ocupării (prin lipsa panedmiei, deci a raportării la ocupare în funcție de nevoile economiei naționale, determinate de absorbția bunurilor și serviciilor și a puterii de cumprare a poplației în starea de funcționalitate naturală a economiei României), ne vom referi la impactul celor două sectoare asupra economiei ca întreg.
Considerăm, de asemenea, că o stare de comparație între cele două sectoare, din perspectiva importanței, nu este necesară întrucât acestea deservesc nevoi diferite ale economiei naționale, din perspectiva participării la creșterea economică, a funcționalității economiei naționale, a asigurării elementelor de raportare, evaluare, control care conferă stabilitate și participă la diseminarea informațiilor despre economia națională la nivel global. Totodată, un al treilea sector al economie naționale, economia socială, identifică acele activități specifice sectoarelor economiei care sunt vulnerabile la schimbările determinate de factori endogeni și exogeni proceselor și fenomenelor economic și sociale și întrevăd instrumente și tehnici petnru reducerea acestor vulnerabilități resimțite de populație.
În esență, opinia publică este asaltată de efectivul mare de persoane care funcționează în economia națională. Din datele statistice prezentate de INS se reliefează faptul că doar 24% din totalul populației ocupate este implicat în administrația publică și sectoarele adiacente acesteia (activități de servicii administrative și activități de servicii suport, învățământ, sănătate și asistență socială), restul fiind ocupată în industrie (27%), construcții (8%), comerț (17%), industria HORECA (4%), transport și depozitare (6%), date prezentate în tabelul alăturat.
O abordare pe poziții comparative și de forță nu este una corectă întrucât economia națională se dezvoltă prin intermediul sectoarelor acesteia privite sistemic și comprevensiv. Astfel, accentul ar trebui să vizeze performanța sectoarelor de activitate, creșterea acesteia în urma unei preocupări continue pentru creșterea calității muncii, a specializării lucrătorilor și a accentului pus pe formarea continuă în consens cu exigențele specifice fiecărui domeniu de activitate.
Un alt element care se vehiculează în media românească este salarizarea lucrătorilor din sectorul public și privat. Întrucât salariul este o consecință a muncii depuse, a eficienței acesteia înregistrată la nivelul companiei, considerăm că salarizarea pe orice piață a muncii și în orice domeniu de activitate este o funcție determinată de mai multe variabile: specificul muncii, impactul muncii/a sectorului de activitate în cadrul economiei naționale, competențele deținute ale forței de muncă și nu în ultimul rând, valorificarea produselor muncii pe piață, urmare a competitivității sectorului economiei.
În contextul dihotomiei public-privat care se manifestă în societatea românească, ar trebui să rezolvăm problema (in)echității sociale deteminate de salarizare și să înțelegem că aceasta este o consecință a (lipsei) creșterii productivității și a competitivității economiei românești. Totodată, ar trebui identificate acele sectoare și activități care pot fi realizate în urma unei determinări și particularizări a cererii pentru a putea să identificăm o ofertă competitivă, oarecum specifică la nivel regional și global.
Considerăm că un sistem public ar trebui să aleagă cei mai performei salariați care să realizeze un sistem de politici publice în stare să răspundă cerințelor societale. Acești salariați, înalt specializați, cu o conduită desăvârșită, fără interese și care să nu răspundă grupurilor de interese, ar fi atrași numai în condițiile unei salarizări atractive. Astfel, măsura muncii lucrătorilor din sectorul public este performanță și realizarea/implementarea politicilor economice care conduc în ultimă instanță la creșterea avuției naționale și a calității vieții fiecărui cetățean.
Analiza nivelului de salarizare se realizează la nivelul pieței specifice. Considerăm că piața este o reliefare a sistemului de nevoi și resurse al economiei care determină prețul, atât al salariilor, cât și al bunurilor economice.
Autor articol: Prof. Univ. Dr. Șt. Econ. Cristina ARTIMON
