Publicăm în această rubrică, un excelent eseu al Profesorului Universitar Doctor, Vasile Dâncu, Fost Ministru, Senator, și Vice Prim Ministru al României. În paralel cu bogata lui activitate politică, Profesorul Universitar Vasile Dâncu este unul din cei mai importanți sociologi Români actuali. El predă în Universitățile Babeș Bolyai și București. Domnia sa, are numeroase cărți publicate, fiind și membru al Uniunii Scriitorilor. Eseul pe care îl publicăm este apărut în volumul “ Patria de unică folosință” apărut în anul 2010.
Politica, crede prostul, este locul unde oamenii pe care el îi simpatizează sunt încurcați de oamenii pe care nu-i simpatizează să facă Binele Națiunii. Despre Binele Națiunii, prostul nu știe prea multe, dar se emoționează când se vorbește despre el la televiziune sau în campanie. El este convins că politica îi împarte pe oameni în buni și răi, iar el îi simpatizează exclusiv pe cei buni. Prostul crede că țara asta ar fi un paradis, dacă ar fi reușit să alegem un anumit om în fruntea statului. Dar, mai grav, crede prostul, este faptul că omul providențial l-am avut sau îl avem cu siguranță, dar a fost blocat de consilieri, mințit de sfetnici, oprit de securiști, influențat de nevastă. Nu se gândește cum ar aduce bogăția peste țară un singur om, dar dacă îl întrebi îți spune: Ar venii invesții străine cu nemiluita, americanii ar aduce ajutoare mai multe, nemții ne-ar aduce bani pentru apa noastră minerală pură, oamenii ar munci mai cu spor și ar plăti impozite de bună voie etc etc.
Prostul se entuziasmează de câte ori vede pe unul care vine în campanie cu parul și spune că va eradica, va bagă în pușcărie, va beli, va pune mitraliera pe ei. Este bucuria prostului să se gândească la viitoarele măceluri sau la pușcăria pe care o vor înfunda cei care nu-i plac. Ce-i drept, de fiecare dată a văzut că în urma promisiunilor nu s-a întâmplat nimic. Dar el a uitat acest aspect.
El se uită mai departe cu nesaț la televizor să-și găsească politicianul care îl va salva de la sărăcie și țara de corupție. Se uită prostul la televizor și îi simpatizează pe cei care nu se lasă, vorbesc repede peste interlocutori și peste moderatori și au răspuns la orice. Se lovește prostul peste ceafă și spune cu voce tare: Uite, tu, muiere, ce bine combate, ce al dracului e tipul ăsta, e bun, că e diliu! De regulă, prostul nu vorbește despre politicieni, decât cu “domnul”. Chiar și atunci când nu sunt prezenți și chiar și atunci când nu votează cu ei, e o formă de respect și este ca și cum ar fi servitorul lor. Ca și cum le-ar duce cafeaua la pat cu ocazia respectivă. Se simpte și el făcând parte din societatea politică, atunci când vorbește despre politicianul “ Domn X”. Dacă s-a întâmplat să participe la vreo baie de mulțime și politicieni de la București, au trecut la mai puțin de 3 metri de el sau l-au atins cumva, atunci omul nostru este în al nouălea cer. Prostul se uită la televizor, la cât mai multe emisiuni politice și crede că acolo este locul în care se face politica, acolo se dau pensii, se măresc salarii. Prostul este sigur că prețurile se pot stabili de la Guvern, și că nimic nu ne împiedică să facem salarii cât casa. Totul este să nu se prindă cei de la UE, Nato sau FMI. Ei sunt cei care nu ne lasă. În multe situații, amicul nostru crede că ar fi bine să interzicem partidele politice și, eventual, să lăsăm un singur partid la putere, partidul pe care îl iubește el, căci opoziția nu are rost, prea îi încurcă pe cei care vor să facă treabă. Prostul se uită în spate și crede că scrutează viitorul. Își aduce aminte ce bine era demult și se chinuie să trezească morții, cu credința că soluțiile vechi care i-au avantajat de mult vor fi valabile tot timpul. Pentru orice se întâmplă negativ, el va căuta mereu vinovați din afara grupului său, a partidului sau a țării. În general, el este sigur că nu se poate face nimic dacă nu va rămâne în politică.
Prostul, când ajunge la putere, o înfulecă pe nerăsuflate, vrea totul și nu acceptă s-o împartă cu nimeni. Vrea să ia toate resursele și toate funcțiile. Se aruncă asupra funcționarilor și vrea să îi aducă pe toți în partidul său ori îi lasă fără serviciu. Se vede doar pe el în toate oglinzile și vrea ca el și ai lui să ocupe toate vitrinele. Când câștigă, începe să își exibe rănile și cicatricile ca semne de noblețe. Vobeste doar despre luptele duse și se plânge cât de mult a fost năpăstuit. Măsoară eroismul în dosare penale, cine nu le are înseamnă că nu s-a luptat pentru partid, spune el, sau a partizat cu dușmanul. Prostul vorbește în numele unui electrorat fix, care nu se schimbă, nu pleacă, nu moare, nu emigrează. Este o schemă mentală pe care o perpetuează ca pe un abtibild lipit de creier. Categoriile sociale pe care le percepe, a nu-l vota, prostul le urăsțe, sau le ignoră, pur și simplu. El nu recunoaște niciodată că a pierdut și de accea nici cauzele nu pot să-i fie clare. Sunt câteva cauze principale: a fost furat de adversari, sondajele trucate au influențat electoratul, sau electoratul lui nu a mers la vot, pe când electoratul adeversarului a avut un comportament electoral exact pe dos. Prostul se revoltă, împotriva celor care cred că este important să ai o strategie sau un plan bun de campanie: trebuie să mergi între oameni, să vorbești cu ei, să afle mesajul tău, restul este o prostie, la naiba cu intelectualii, cu cei care merg la televizor sau au pretenția ca politica să fie făcută și cu inteligență, nu doar cu șoșonari. Prea mulți intelectuali vorbesc în politică, spune el, dacă ai bani și poți umple cât mai multe pungi cu ulei, zahăr și un kil de făină, alegerile sunt rezolvate. Dacă prostul este complet școlarizat atunci este valabil cunoscutul catren: Cu prostul neșcolarizat te lupți puțin și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală.
Poți întâlni diferite tipuri de proști, mai ales la nivelul de leadership politic. De exemplu, prostul solemn este un gen de prost care se încruntă cu gravitate de câte ori spune câte o banalitate și nu este aplaudat. Nu-și aduce nimeni aminte să fi spus vreodată ceva cu sens, dar își asortează corect pantofii la cureaua pantalonilor și geantă. Prostul sluganic este periculos pentru că se teme de orice schimbare și trebuie să fie mereu ecoul unui șef. Prostul fudul se visează orice și candidează oriunde. Nu lasă nicio ocazie fără să se auto-propună, să pretindă, să ceară, ori să se simtă frustrat pentru că există mereu cineva mai mare în funcție, în grad sau în avere. Nu se simte bine fără birou, secretară, gardă de corp care să îl apere. Să-l apere de amenințări imaginare, căci de disprețul oamenilor nu te poate apara decât bunul simț. Prostul nevrotic are senzația că nu a fost integrat în echipă, că se petrec în spatele lui, mașinații, că mereu cineva vrea să-i ia locul, că se întâmplă multe lucruri fără el. Prostul ajuns, destul de ușor de găsit, se luptă să-și schimbe vocabularul, mașina, casa, nevasta, țigara și prietenii din tinerețe. Mai este și prostul deștept, cel care se încurcă în propria știință și în sfaturile consilierilor și ajunge să facă prostii mai mari decât ar face șoferul sau bucătăreasa lui. Probabil sunt multe tipuri ideale de prostie în politică. Dar putem să le rezumăm într-o categorie amplă: Prostii de ceilalți. De regulă, prostul crede că toți alegătorii sunt proști. Nu își dă seama că și mama lui e alegător, și soția, chiar și el….cel puțin atunci când merge să se voteze pe sine.
