Aveam cel mult zece ani când am văzut “Peisaj de iarnă cu patinatori și capcană pentru păsări “: o reproducere în alb-negru, care ocupa cam jumătate din fila rugoasă a unui mic calendar de perete.
Era iarnă, afară crăpau pietrele de ger, eu copilăream într-o casă încălzită cu sobe din teracotă, care mirosea a pâine proaspăt coaptă pe plită, bunica mea torcea lâna din care urma să-i împletească bunicului un jerseu. Rama perfectă în care să se așeze acest tablou, care avea să mă urmărească toată viața.
Multă vreme m-am ferit să-l văd pe viu. M-am gândit că e mai bine să las amintirea acolo unde e, fragilă, ca o relicvă pe care, dacă o scoți la aer, ai pierdut-o, pentru că se înnegrește și se fărâmițează.
Bunicii mei nu mai sunt, cumpăr puloverele online și pâinea de la magazin, calorifelele încălzesc constant și banal camerele.
Într-una dintre zilele din urmă am trecut pe lângă Brukenthalul din Sibiu. Știam că tabloul e acolo și mi-am zis: bun, asta e viața, nu te poți scălda de două ori în același râu, intră și vezi tabloul.
Mi-a plăcut, mi-a făcut bine să fiu față în față cu el. Știu că e pe jumătate pesimist (o să vă scriu mai jos de ce), că poate fi interpretat alegoric (patinatorii reprezintă condiția umană precară, mereu gata să alunece, iar capcana e de fapt Diavolul care prinde sufletul-pasăre), dar eu am ales partea care îmi convine: o iarnă “ca în povești”, cu zăpadă groasă pe toate acoperișurile caselor și copii care patinează veseli, probabil chiuind.
Tabloul se află în secțiunea rezervată pictorilor germani și flamanzi, la etajul IIAdor lumina blândă, caldă, care scaldă acest tablou de iarnă. Dacă m-ați întreba la ce oră cred că se jucau copiii ăia, aș zice: undeva în jurul orei trei după-amiaza, presupunând că se întuneca la ora cinci. Puțin înainte de amurg. Nu e lumina sclipitoare a dimineții, un pic cam tăioasă și clară, ci o lumină dulce, de soare care apune. Pictorul a obținut ceea ce noi numim azi sepia, tabloul pare aproape monocrom, deși e cât se poate de policrom.
Ce-mi mai place e faptul că toate personajele din tablou sunt bine îmbrăcate. Au haine călduroase, căciuli și încălțări bune. Se simt în largul lor, se joacă veseli, nu stau ghemuiți, cu genunchii la gură și degetele învinețite, ca fetița cu chibrituri. E altceva decât ne-am închipuit noi despre“întunecatul” Ev Mediu, nu-i așa?!
Tabloul a fost pictat în 1565 de Pieter Bruegel cel Bătrân. În Sibiu se află una dintre cele aproximativ 40 de reproduceri făcute de fiul său, Bruegel cel Tânăr. În toată lumea ar putea fi aproximativ 140 de copii și variante ale acestui tablou, realizate de diverși artiști. Nu vă scandalizați, așa se dădea pe atunci share.
Foarte fain mi se pare și faptul că gheața e plină de copii. Pare să fi ieșit tot orășelul la joacă. Explicația e simplă: nu aveau tablete, televizor, internet. Familiile trăiau de obicei în aceeași cameră, deși erau generații diferite- chiar dacă aveau mai multe camere, era dificil să le încălzească pe toate. Decât să stai în întuneric, într-un aer greu, mai bine ieși la joacă sau în târg, mai schimbi o vorbă, mai auzi o poantă, mai ciupești o vecină de fund. Uitați-vă câtă lume e în tabloul germanului Avercamp!
Acum, despre jumătatea pesimistă a Peisajului: iarna care apare în aceste tablouri e o dovadă a Micii Ere Glaciare, care a chinuit Emisfera Nordică între 1300 și 1850 (chiar mică nu a fost, dacă a durat peste 500 de ani). Tamisa îngheța frecvent, ca și canalele olandeze. Alpii elvețieni se extinseseră așa de mult, încât înghițiseră multe sate. În China nu se mai puteau cultiva portocalele care erau la ordinea zilei de secole. În 1815, un vulcan indonezian a aruncat atât de multă cenușă pe cer, încât în anul 1816 nu a mai fost vară- în Europa de Nord a nins și în iulie.
În colțul din dreapta al tabloului se află o capcană rudimentară pentru păsări: o tăblie sub care sunt risipite grăunțe, ce poate fi trântită de la distanță, prin tragerea unei frânghii. Așezarea capcanei în colț ar putea sugera că e doar un detaliu nesemnificativ, dar nu e așa: capcana este pe un deal, simbolic mai sus decât râul pe care se patinează, iar la capătul frânghiei, în spatele unei ferăstruici meschine, e un om care vrea să mănânce la cină. Ideea este: OK, lumea se distrează, e frumos să te dai pe gheață, dar nu uitați că noi murim de foame.
Frigul a afectat agricultura și creșterea animalelor. Un milion și jumătate de oameni au murit de foame, în 1315.
Că veni vorba de foame, după ce ieșiți din Brukenthal, vă sugerez să luați o masă cinstită, gustoasă și la prețuri absolut decente, la Super Mamma, aflat aproape, pe Bălcescu. Apoi vizitați strada Tribunei, vă garantez că nu veți regreta.
Sursa: danmazilu.com
