de Cristian Bodnărescu
Plin de viaţă se întoarse
De la vânătoarea mare,
În castel cu moarte morse
Prinţul fără asemănare.
E stăpân pe-a lui pădure
Zilnic curmă multe vieţi,
Urşii cad de gloanţe dure
Mor şi mii de porci mistreţi.
Păsările vin de-a valma
Stau pe mobilă împăiate,
Doar el este la cârma
Pădurii cele blestemate.
Nobilă este a lui familie
Cu nume de un mileniu,
Suveranii vin cu miile
Să-i laude al său geniu.
Într-o zi nu a mai ieşit
Din salonul impetuos,
Prinţul într-adevăr a murit
Zăcând în sicriu aspectuos.
Chiar şi- atunci s-a ridicat
Să intre primul în sala mare,
Dar la rând a fost aşezat
Aşteptând puternica strigare.
“Eu sunt cel mai mare Prinţ
Cu distincţii de la preşedinţi,
Vreau să ies din acest labirint
Ofer întreg sacul de arginţi.”
“Al tău nume nu-l cunosc
Din atâtea mii de veacuri,
Nici nu pot să mă opresc
Fără să judec ale tale jocuri.
Distincţiile ţi s-au sfărâmat
Sunt doar pulbere-n pământ,
Niciun preşedinte nu ţi-a dat
Vreun sfat bun la ceasul Sfânt.”
“Dar sunt mare, am averi
Păduri vechi am moştenit,
Am mers zilnic pe cărări
Pasul nu mi l-am oprit.
Demnitari ce au venit
Să-mi aducă doar laude,
Animalele au poposit
Toţi eram ca nişte rude.”
“Aici ai sufletul damnat,
Nu-ţi văd nicio decoraţie
Dar copaci tu ai plantat,
Să moşteneşti o avuţie?
Un prinţ pe slabi slujeşte
Iubind animale şi oameni,
Numele-ţi în van păleşte
Gând bun nu-ţi dă nimeni.
Pe animale-ai omorât
Sufletele lor te blesteamă,
Din păduri ai coborât
Fără să laşi ceva în urmă.
Ele vin cu suflete mari
Fiind utile pe pământ,
Tu ai vrut doar comori
Ai fost un zăcământ.
Dinastii nu sunt demult
Toate au fost îngropate,
Fără fast şi făr’ de tumult
Ard acum pe veci damnate.
În orgoliul cel vanitos
Ţi-ai scurs vaiaţa – licărire,
Doar Iadul îţi vede frumos
Nesfârşita ta pieire.”
08 – mai – 2021
