Trebuie ca Turcia să facă obiectul unei strategii de „izolare”?

Revendicarea de identitate a unei Turcii islamo-otomane

Contextul internațional a favorizat afirmarea statelor nedemocratice care beneficiază de slăbirea forumurilor internaționale, incapabile să ajungă la soluții negociate în caz de conflict. Aceste state autoritare, dar democratice, deoarece există alegeri, adesea trucate refuză să aplice în mod deliberat dreptul internațional. Această strategie exprimă, de asemenea, o dorință de răzbunare asupra lumii occidentale. Turcia vrea acum să supună presiunii sale Uniunea Europeană, care continuă să-și arate slăbiciunea. Criza migranților sirieni din 2015 este, fără îndoială, cel mai important exemplu. Ea a provocat Uniunea Europeană să pună în aplicare regulile pe care le promovează. Astăzi, Turcia găzduiește aproximativ 4 milioane de refugiați. Sub amenințare, Comisia Europeană i-a promis șase miliarde de euro în 2016, din care doar o parte a fost utilizată până în prezent. Erdogan cere acum ca partenerii săi occidentali să facă mai mult nu numai pentru refugiați, ci și pentru a lupta împotriva regimului sirian și PKK. Această acțiune a fost însoțită de mult timp de o strategie de influență în cadrul Uniunii Europene. Erdogan a putut veni la putere în 2015 pentru a galvaniza diaspora turcească împotriva PKK. La Strasbourg, el s-a pronuntat in acest sens, în timpul unei întâlniri fără a provoca o reacție din partea Uniunii Europene. În septembrie 2018, el a inaugurat noua moschee din Köln, care găzduiește sediul unei organizații musulmane turcești care controlează peste 900 de lăcașuri de cult din Germania și sub ordinele directe ale biroului religios al guvernului Ankara. În sfârșit, la fel ca alte state autoritare (Rusia, China, Iran, Coreea de Nord etc.), Turcia își vânează adversarii în cadrul democrațiilor occidentale. A forțat peste 20 de țări să închidă sau să transfere noilor proprietari sute de școli aparținând mișcării Gülen, acuzate că au instigat lovitura de stat din 15 iulie 2016.

Intervenționismul turc continuă să crească

Fără a mișca cu adevărat Uniunea Europeană sau NATO, această strategie de influență s-a bazat mult timp pe intervenții militare în state străine. Armata turcă a continuat să intervină în afara granițelor sale, fie împotriva minorităților kurde din Irak, unde sunt instalate unsprezece baze, în nordul Siriei, în nordul Ciprului, unde 30.000 de oameni au fost staționați de atunci 1974. Bazele militare au fost înființate în Qatar în 2016 și în Somalia în 2017. Astăzi, Turcia intervine militar dincolo de granițele sale. În Libia, acesta sprijină guvernul libian al lui Faïez Sarraj, șeful guvernului, unității naționale, recunoscut de ONU,recent demisionat. Votul parlamentului turc din 2 ianuarie 2020 a autorizat trimiterea de trupe, consilieri și auxiliari islamiști sirieni. Cu acest sprijin militar, GNA a recâștigat controlul asupra întregului nord-vest al Libiei în iunie 2020, împingându-l înapoi pe mareșalul Haftar, care a păstrat totuși controlul asupra tuturor depozitelor de hidrocarburi din Cirenaica. În cele din urmă, aplicând doctrina „Patria Albastră”, flota turcă investește treptat în estul Mediteranei, căutând zăcăminte de hidrocarburi în ZEE din Cipru și Grecia, împiedicând în același timp activitățile de prospecțiune acolo. Turcia se bazează, de asemenea, pe o armată loială și dedicată regimului islamo-conservator. Transformarea relației dintre puterea civilă și puterea militară a început încă din 2002-2003, când R. Erdogan și AKP au ajuns la putere. În numele armonizării cu legislația europeană solicitată de UE, noile legi adoptate au slăbit prerogativele Armatei, gardian al laicismului. Decretul din 30 iulie 2016 permite elevilor înscriși în licee religioase în care viitorii imami sunt instruiți să intre în concurs pentru a intra în armată. Forțele armate turcești sunt acum departe de valorile kemaliste precum secularismul. În plus, epurările au lăsat un gol, deschizând calea pentru o nouă politică de recrutare. Aproape 17.000 de soldați de toate gradele au fost concediați în urma loviturii de stat eșuate din 2016. Sunt în curs proceduri administrative și judiciare împotriva a peste 7.000 de membri ai acestora. Asociată cu o viziune neo-otomană agresivă, această putere militară cu un sentiment eurasiatic din ce în ce mai puternic este prezentată ca fiind a doua armată NATO după cea a Statelor Unite, în ciuda acțiunilor militare nereușite. Cu un buget relativ mare de aproximativ 17 miliarde de euro (Franța: 37,5 miliarde de euro în 2020 fără pensii) și în creștere regulată începând cu 2009, este astăzi angajata ca o puterea politică cu o absență totală de reţinere din partea nimanui. Dacă ambițiile neootomane ale Turciei nu sunt limitate la minimum, mai devreme sau mai târziu expansionismul său, în special militar, ar putea duce la o confruntare armată regională.

Ambițiile Turciei

Faptul că Turcia este un stat important la granițele Uniunii Europene justifică faptul că Uniunea Europeană sau NATO se supun cererilor sale sau acceptă provocările sale, așa cum a fost cazul acordului privind refugiații sirieni din martie 2016, intervenția militară turcă în Libia, disprețul față de suveranitatea Ciprului și Greciei, a statelor membre ale Uniunii Europene, a amenințărilor împotriva Franței, un stat aliat din NATO? Nu. Desigur, aceste relații tumultuoase cu Turcia nu sunt noi, dar sancțiunile sunt încă la fel de timide, dacă nu aproape inexistente. Într-adevăr, Statele Unite au fost singurele capabile să impună sancțiuni Turciei. Au stabilit sancțiuni economice și au impus 50% impozite pe oțelul și aluminiul turcesc pe 10 august 2018 pentru a elibera un pastor american acuzat de spionaj. Această măsură a avut ca efect imediat scaderea lirei turcești. Confruntat cu amenințări în fața Ciprului, Congresul SUA a ridicat embargoul asupra armelor la 17 decembrie 2019, în timp ce condamna Turcia pentru activitățile sale de forare de pe insulă. Din păcate, această acțiune determinată, uneori ambiguă, nu este întreprinsă nici de Uniunea Europeană, nici de NATO. Cu siguranță, la 15 iulie 2019, UE. a redus ajutorul financiar pentru preaderarea Ankarei (146 de milioane de euro planificate pentru 2020, a căror utilitate ne-am putea întreba) și a solicitat Băncii Europene de Investiții să revizuiască activitățile sale de creditare către Turcia. La 13 iulie 2020, ea a menționat că relația cu Turcia a fost îngreunată „de acțiunile unilaterale ale acestei țări în estul Mediteranei, în Libia și în special în Siria”, inclusiv în ceea ce privește dreptul internațional. Înaltului Reprezentant, Josep Borrell, i s-a dat mandatul de a face propuneri „rapid”. Acum vor fi anunțate pentru sfârșitul lunii septembrie masurile preconizate. În ceea ce privește NATO, recordul este la fel de grav. Turcia este membră din 1952, deși împărtășește din ce în ce mai puțin ideile democratice ale membrilor săi. Cu toate acestea, disputele dintre aliați se acumulează de câțiva ani.

Războiul din Irak în 2003

Turcia a refuzat trecerea și staționarea soldaților americani. In războiul împotriva grupării teroriste „Statul Islamic”: Ankara tolerează mișcarea jihadiștilor pe teritoriul său și luptă împotriva forțelor kurde din nord-estul Siriei.

Păstrarea coerenței militare „NATO”

Turcia cumpără rachete S400 rusești și anunță noi achiziții în septembrie. În aceste condiții, mai are Turcia vocația de a rămâne în Alianța Atlantică, a cărei singură țară musulmană are o armată de puțin folos în prezent în apărarea Europei? Din păcate, această organizație nu prevede excluderea unuia dintre membrii săi, dar îl exclude treptat de la funcționarea Alianței, eventual mutarea câtorva cadre NATO prezente în Turcia ar fi semne puternice, dar clare. Din pacate, Secretarul General NATO, nu pare a sustine aceasta masură. În cele din urmă, Franța se află pe prima linie împotriva Turciei, iar disputa franco-turcă ar putea fi vestitorul unei grave crize militare între aliați. În ianuarie 2020, președintele Macron a anunțat elaborarea unui parteneriat strategic de securitate între Franța și Grecia, bazat pe o abordare comună europeană și mediteraneană la nivel militar. Oferă sprijin fără echivoc din partea Franței către Grecia și Cipru în fața atacurilor asupra suveranității lor. El denunță „jocul periculos” al Ankarei în Libia, mai ales că la 10 iunie 2020 a avut loc un incident naval grav între Franța și Turcia ca parte a unei misiuni NATO. Sub conducerea Franței, statele europene care participă la Corsica la cel de-al 7-lea Summit al țărilor din Uniunea Europei de Sud (MED7) acordă sprijinul lor deplin Ciprului și Greciei. Dreptul internațional, în special dreptul internațional al mării, trebuie respectat. La 12 septembrie 2020, achiziția propusă de Grecia pentru 18 Rafale este făcută publică și exprimă în timp util un mesaj puternic către Turcia.

In concluzie

Este timpul să definim o strategie de „izolare” împotriva expansionismului turc. Ca atare, ar trebui să se excludă acționarea militară într-un mod indirect, așa cum fac rușii, chinezii și turcii în multe zone de tensiune? Cu siguranta nu. Astfel, ca în orice strategie, Statul Major al Uniunii Europene ar trebui să planifice posibile operațiuni militare prin integrarea sancțiunilor diplomatice și economice (embargouri etc.) decise la nivel politic … dacă Uniunea Europeană este capabilă să exprime printr-o directivă o astfel de voință. Între timp, din cauza incapacității Uniunii Europene, NATO, în ciuda unor gesticulări navale, pentru a preveni deteriorarea situației din estul Mediteranei, este necesar o alianță militară a statelor europene din estul Mediteranei și a țărilor. Este timpul să acționăm într-o manieră concertată împotriva Turciei pentru a pune capăt unui stat care devine o amenințare pentru pacea de la frontierele noastre și pentru interesele Europene. 15 septembrie 2020

Autor: Generalul (r) François Chauvancy

Este Doctor in Comunicatie si Strategie Militara, Cercetator si Scriitor, Numeroase lucrari de Politica si Strategie. „Blocusul Qatarului”, „Ed. Hermann 2018, Franta poate sa aiba un inamic?”, ” Inflexion 2015″, „Razboiul Simturilor”, „Cyber Razboi si Democratie, Paris 2010″, ” Contra Insurectia, o noua confruntare ideologica, Paris 2009″, ” Laicitatea, in armata, contrangere, necesitate, libertate sau forta, 2008, Inflexion Paris ”