Iran – Gaza – Ucraina: trei fronturi, o singură întrebare — cine va impune noua ordine mondială?
23 august 2026
Există momente în istorie în care mai multe conflicte regionale încetează să mai fie simple războaie locale și încep să se lege între ele prin alianțe, armament, energie, interese strategice și confruntări ideologice. Săptămâna pe care o traversăm este un asemenea moment.
În Orientul Mijlociu, confruntarea dintre Statele Unite și Iran a intrat într-o fază de incertitudine strategică. În Gaza, încercarea de a transforma armistițiul într-o pace durabilă se lovește de problema centrală a dezarmării Hamas. În Ucraina, războiul de uzură continuă, cu bombardamente reciproce, atacuri în profunzimea teritoriului advers și presiuni militare tot mai mari asupra ambelor tabere.
Cele trei conflicte nu sunt independente.
Iranul este legat de Hamas, Hezbollah și de milițiile șiite din Irak. Rusia și Iranul au dezvoltat o cooperare militară importantă, inclusiv în domeniul dronelor. Statele Unite sprijină Israelul și Ucraina, dar sunt obligate să-și împartă resursele între două mari teatre strategice. Turcia încearcă să-și construiască o autonomie geopolitică proprie. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite caută să-și apere interesele fără să depindă necondiționat de Washington. Iar Pakistanul, singura putere nucleară musulmană, intră într-o nouă arhitectură de securitate împreună cu Turcia și Arabia Saudită.
În acest context trebuie privite cele trei războaie.
Nu este suficient să întrebăm cine câștigă o bătălie. Întrebarea adevărată este: cine își consolidează poziția strategică pentru lumea de după aceste războaie?
⸻
I. IRANUL: RĂZBOIUL CARE A BLOCAT GOLFUL
Situația dintre Statele Unite și Iran rămâne extrem de confuză.
Acordul temporar de 60 de zile care trebuia să ofere timp pentru negocieri nu a produs rezultatul politic așteptat. La expirarea termenului, Washingtonul și Teheranul au rămas profund divizate asupra chestiunilor fundamentale: sancțiuni, program nuclear, prezența militară americană și, mai ales, statutul Strâmtorii Ormuz.
Associated Press relata că termenul de 60 de zile a expirat fără progrese reale și că principalele prevederi — inclusiv redeschiderea Strâmtorii Ormuz și ridicarea blocadei americane — nu au fost realizate. (AP News)
Aici se află una dintre marile contradicții ale conflictului.
Statele Unite dispun de o forță navală și aeriană enormă în regiune. Din punct de vedere tehnologic, militar și logistic, diferența dintre SUA și Iran este uriașă. Și totuși, Washingtonul nu a reușit să transforme această superioritate militară într-un control politic și economic incontestabil asupra Ormuzului.
Iranul nu trebuie să „câștige” o bătălie navală clasică pentru a-și atinge obiectivul.
Îi este suficient să facă navigația suficient de periculoasă pentru ca armatorii și asigurătorii să evite zona.
Aceasta este adevărata armă strategică a Teheranului.
Strâmtoarea Ormuz este unul dintre cele mai importante puncte de trecere pentru energia mondială. Înaintea războiului, prin această arteră trecea aproximativ o cincime din petrolul și gazul natural lichefiat transportate pe mare la nivel mondial. (Investing.com)
Prin urmare, Iranul poate transforma o problemă militară regională într-o problemă economică mondială.
Ormuz: victoria nu înseamnă control total
Donald Trump a afirmat în repetate rânduri că strâmtoarea este sau trebuie să fie deschisă navigației. Teheranul susține însă contrariul și insistă că Ormuz rămâne închis până când vor fi satisfăcute condițiile sale.
Reuters relata la 18 august că Trump nega existența unor negocieri în curs, în timp ce Iranul continua să afirme că strâmtoarea este închisă. În același timp, traficul maritim rămânea puternic perturbat. (Reuters)
Această contradicție este esențială.
Pentru administrația americană, recunoașterea faptului că Iranul poate împiedica funcționarea normală a unei rute maritime atât de importante ar reprezenta o lovitură de imagine și de credibilitate.
Pentru Iran, simplul fapt că Statele Unite nu pot garanta rapid și fără riscuri navigația normală reprezintă deja o victorie strategică.
Nu este o victorie militară clasică.
Este o victorie de negare a accesului.
Iranul demonstrează că, într-un război modern, o putere regională poate provoca costuri disproporționate unei superputeri fără să-i distrugă flota.
Personal, am fost Teheran între 1980 și 2010 de nenumărate . Ce este extraordinar în concepția Președintelui TRUMP este incapacitatea de a înțelege că este IMPOSIBIL de a ajunge la un Acord cu Regimul molahilor -pasdarani.
⸻
II. GOLFUL: EAU, KOWEIT,ARABIA SAUDITĂ
Conflictul a depășit deja frontiera Iranului.
În lunile precedente au fost raportate atacuri cu drone asupra unor ținte din Kuweit, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, efectuate de grupări irakiene asociate Iranului. Reuters relata în iunie că surse irakiene au identificat mai multe atacuri lansate din Irak asupra celor trei state, inclusiv asupra unor instalații unde se află forțe americane.
Este importantă însă o precizare: aceste atacuri nu trebuie prezentate automat ca bombardamente efectuate direct de armata iraniană. În multe cazuri vorbim despre grupări proxy, miliții șiite sau celule sprijinite de Iran.
Dar pentru statele din Golf diferența juridică nu schimbă prea mult percepția strategică.
Dacă o dronă pleacă din Irak și lovește o instalație petrolieră saudită, întrebarea politică devine imediat: cine a furnizat tehnologia, informația, logistica și protecția?
Arabia Saudită a avertizat în august că se teme de atacuri coordonate din nord și sud, venite dinspre miliții irakiene și rebelii houthi din Yemen, despre care oficialii saudiți spun că acționează sub influența Gardienilor Revoluției Iraniene. (Reuters)
Aceasta explică și de ce statele sunnite încearcă să-și construiască propria arhitectură militară.
⸻
III. NOUA ALIANȚĂ TURCIA – ARABIA SAUDITĂ – PAKISTAN
Una dintre cele mai importante evoluții geopolitice ale lunii august este acordul de apărare semnat la Mecca, la 7 august, între Turcia, Arabia Saudită și Pakistan.
Este o evoluție majoră.
Trei state musulmane sunnite, cu interese diferite, au decis să-și apropie structurile de securitate.
Turcia este membră NATO și dispune de una dintre cele mai puternice armate ale Alianței. Arabia Saudită dispune de resurse financiare și energetice enorme. Pakistanul este singura putere nucleară musulmană.
Acordul prevede că un atac asupra unuia dintre membrii săi este considerat un atac asupra tuturor. Reuters a subliniat însă că pactul nu stabilește încă o structură militară comparabilă cu NATO și nu desemnează oficial un adversar. (Reuters)
Această precizare este foarte importantă.
Nu avem încă un „NATO islamic” în sens instituțional.
Dar avem ceva poate mai important pe termen lung: începutul unei autonomii strategice regionale.
Turcia nu dorește să fie doar flancul sudic al NATO.
Arabia Saudită nu dorește să depindă pentru eternitate de protecția militară americană.
Pakistanul își caută propriul rol într-o regiune în care raporturile de forță se schimbă rapid.
Iar cele trei state au un interes comun: să nu permită nici Iranului și nici unei alte puteri să domine singură Orientul Mijlociu.
În spațiul politic musulman, Israelul este de asemenea un factor central de percepție și contestare. Unele comentarii și declarații din regiune au interpretat pactul drept o contrabalansare atât față de Iran, cât și față de Israel. Totuși, oficial, Turcia a insistat că acordul este defensiv și că nu identifică un „inamic comun”. (Anadolu Ajansı)
Această ambiguitate este deliberată.
O alianță care spune explicit „suntem împotriva Israelului” ar intra imediat într-o confruntare diplomatică directă cu Washingtonul și cu numeroase state occidentale.
O alianță care spune „suntem împotriva oricărei agresiuni” lasă deschise toate opțiunile. Un oficial Pakistanez a declarat totuși că ținta este ISRAEL
⸻
IV. EAU: DE CE ABU DHABI SE ÎNDEPĂRTEAZĂ DE TEHERAN
Dintre statele arabe din Golf, Emiratele Arabe Unite adoptă una dintre cele mai ferme poziții față de Iran.
La 19 august, EAU au anunțat suspendarea comerțului și a tranzacțiilor financiare cu Iranul, după ce au detectat rachete lansate din Iran și au afirmat că acestea păreau să amenințe rute maritime. (Gulf News)
Aceasta este o decizie economică și politică majoră.
Abu Dhabi are relații economice importante cu Iranul. Dar securitatea națională și protejarea infrastructurii maritime au devenit prioritare.
Dacă Iranul transformă Golful într-un spațiu de presiune militară, EAU nu mai pot păstra aceeași politică de echilibru.
Astfel se conturează două blocuri de interese:Iranul și rețeaua sa de aliați și proxy, pe de o parte,
și
statele arabe care încearcă să-și apere infrastructura și comerțul, pe de altă parte.
Oman încearcă să păstreze rolul tradițional de mediator. Dar chiar și diplomația omaneză are limite.
Când rachetele, dronele și navele comerciale intră în ecuație, diplomația nu mai poate funcționa numai prin declarații.
⸻
V. IRANUL DIN INTERIOR: REPRESIUNEA CONTINUĂ
În timp ce Teheranul luptă împotriva Statelor Unite și Israelului, regimul trebuie să controleze și frontul intern.
Aici se află una dintre marile vulnerabilități ale Republicii Islamice.
ONU a anunțat în august că cel puțin 56 de persoane au fost executate în Iran începând cu 19 martie 2026 în cauze legate de securitatea națională, dintre care 27 aveau legătură cu protestele anti-guvernamentale. Peste 100 de alte persoane se confruntă cu acuzații similare și riscul pedepsei capitale. (Reuters)
La 21 august a fost raportată o nouă execuție legată de reprimarea protestelor din ianuarie. (Reuters Connect)
Această represiune nu reprezintă numai o problemă internă.
Ea arată că regimul iranian se teme de o eventuală combinație între:
presiune militară externă + criză economică + nemulțumire populară.
De aceea, conducerea iraniană încearcă să transmită populației mesajul că orice opoziție internă poate fi interpretată ca o colaborare cu inamicul extern.
Este mecanismul clasic al unui regim aflat sub presiune: transformarea adversarului extern într-un argument pentru consolidarea puterii interne.
⸻
VI. GAZA: ARMISTIȚIU FĂRĂ PACE
Al doilea mare război al acestei săptămâni este războiul din Gaza.
Formal, există un armistițiu susținut de Statele Unite.
Practic, armistițiul este extrem de fragil.
Atacurile continuă.
La 23 august, Reuters relata că lovituri israeliene în Gaza au ucis cel puțin două persoane, inclusiv un copil de patru ani, după incidente pe care Israelul le-a asociat cu activități ale Hamas. De la armistițiul din octombrie 2025, au continuat să existe victime de ambele părți. (Reuters)
Problema fundamentală nu este însă numai numărul de lovituri.
Problema este ordinea etapelor.
Israelul spune: Hamas trebuie să se dezarmeze înaintea unei retrageri israeliene complete și înaintea unei reconstrucții de amploare.
Hamas susține că Israelul trebuie să înceteze atacurile și să se retragă înainte ca procesul de dezarmare să poată fi realizat.
Acesta este un cerc vicios.
Nimeni nu are încredere în celălalt.
Întâlnirea dintre Benjamin Netanyahu și Jared Kushner nu a produs un compromis decisiv. Potrivit relatărilor internaționale, Netanyahu a menținut poziția că Israelul nu poate accepta retragerea sau reconstrucția înainte de dezarmarea Hamas, în timp ce Hamas insistă asupra retragerii israeliene. (The Guardian)
Așadar, „Consiliul pentru Pace” susținut de Trump nu poate produce rezultate reale fără un instrument executiv capabil să impună simultan două lucruri:
dezarmarea Hamas
și
garanții de securitate pentru Israel.
Fără ambele, procesul rămâne blocat.
⸻
VII. HAMAS: PROBLEMA CARE REFUZĂ SĂ DISPARĂ
Una dintre cele mai mari greșeli strategice ar fi să confundăm pierderea teritoriului cu dispariția unei organizații.
Hamas a suferit pierderi enorme.
Comandanți au fost eliminați.
Infrastructura sa militară a fost distrusă în numeroase zone.
Dar organizația nu a dispărut.
Surse israeliene au relatat că Hamas continuă să-și reconstruiască anumite capacități militare și să înlocuiască liderii eliminați. În mai, Israelul anunța eliminarea lui Izz al-Din al-Haddad, despre care IDF afirma că avea un rol în refacerea capacităților Hamas. (FDD’s Long War Journal)
Aceasta este problema fundamentală a războiului asimetric.
Poți distruge o bază.
Poți elimina un comandant.
Poți distruge un tunel.
Dar dacă ideologia, rețeaua socială și structura politică supraviețuiesc, organizația se poate regenera.
De aceea, dezarmarea Hamas este mult mai complicată decât confiscarea armelor.
Trebuie dezmembrată întreaga infrastructură militară și politică.
Iar aici apare problema populației civile.
Civilii din Gaza sunt prinși între Hamas, Israel și lipsa unei alternative politice palestiniene credibile.
Relatările despre execuții publice ale unor persoane acuzate de colaborare sau spionaj ilustrează nivelul de control și intimidare exercitat de grupările armate. Aceste informații trebuie însă verificate individual înainte de a fi prezentate ca fapte independente, deoarece provin adesea din surse aflate direct în conflict.
⸻
VIII. HEZBOLLAH: FRONTUL NORDIC NU A DISPĂRUT
Nici Hezbollah nu poate fi scos din ecuație.
Organizația libaneză rămâne legată strategic de Iran și continuă să reprezinte o problemă de securitate pentru Israel.
În iunie, Hezbollah a respins acordul de securitate negociat între Israel și Liban, calificându-l drept o capitulare și insistând asupra dreptului său de a continua „rezistența”. (Reuters)
Aceasta înseamnă că orice soluție pentru Gaza trebuie să fie privită în legătură cu Libanul, Siria, Irak și Iran.
Israelul nu mai poate analiza securitatea sa pe o singură frontieră.
Din 7 octombrie 2023, conceptul israelian de securitate s-a transformat într-un concept de război pe mai multe fronturi.
Gaza.
Liban.
Siria.
Iran.
Yemen.
Irak.
De aceea, pentru Israel, distrugerea sau neutralizarea capacităților iraniene reprezintă o problemă existențială.
⸻
IX. SIRIA: UN NOU FRONT ÎNTRE ISRAEL ȘI TURCIA?
Siria oferă poate cea mai interesantă imagine a noii configurații regionale.
Israelul a lovit recent baza aeriană Abu al-Duhur din nordul Siriei.
Dar imediat după această escaladare au avut loc contacte la nivel înalt.
Reuters relata chiar astăzi că ministrul sirian de Externe, Asaad al-Shaibani, speră ca negocierile de securitate cu Israelul să fie reluate, în pofida lipsei de încredere după atacurile israeliene. (Reuters)
Axios relata că discuțiile au implicat oficiali israelieni și sirieni, inclusiv pe Roman Gofman, șeful Mossadului, după atacul asupra bazei. (Axios)
Aceasta este o contradicție aparentă:
Israelul bombardează Siria și, simultan, negociază cu Siria.
Dar în geopolitică nu există contradicție.
Există descurajare și negociere în același timp.
Israelul transmite: „Nu acceptăm o amenințare militară la frontieră.”
Diplomația transmite: „Nu dorim ca această confruntare să devină un nou război regional.”
În această ecuație apare și Turcia.
Ankara are interese majore în Siria și nu va accepta cu ușurință o prezență israeliană permanentă care modifică echilibrul regional.
De aceea, Siria poate deveni următoarea zonă în care interesele Israelului, Turciei, Arabiei Saudite, Iranului și Statelor Unite se intersectează.
⸻
X. UN NOU VAL DE ANTISEMITISM
Conflictul din Orientul Mijlociu are și o consecință gravă în afara regiunii: creșterea atacurilor și a incidentelor antisemite.
Australia este unul dintre exemplele unde această problemă a devenit o dezbatere politică și juridică majoră. Recent, o controversă în New South Wales a readus în centrul atenției diferența dintre critica Israelului și antisemitism și modul în care autoritățile trebuie să trateze acțiunile extremiste. (The Guardian)
Este esențial ca această distincție să nu fie falsificată.
Critica unei politici a guvernului israelian este legitimă într-o societate democratică.
Ura împotriva evreilor, atacarea sinagogilor, amenințarea comunităților evreiești sau justificarea violenței împotriva evreilor pentru acțiunile guvernului Israelului reprezintă însă altceva.
Confundarea celor două fenomene nu ajută pe nimeni.
Dimpotrivă, ea alimentează exact radicalizarea pe care Europa și Occidentul trebuie să o combată.
⸻
XI. UCRAINA: RĂZBOIUL CARE NU SE TERMINĂ
Al treilea conflict este Ucraina.
Și aici situația este contradictorie.
Bombardamentele rusești continuă.
Ucraina atacă în profunzimea teritoriului rus.
Rusia atacă infrastructura energetică și militară ucraineană.
Ambele încearcă să demonstreze că încă au capacitatea de a lovi adversarul.
Dar pe frontul terestru, situația este mult mai complexă decât imaginea simplă potrivit căreia „rușii înaintează permanent”.
Institutul pentru Studiul Războiului a constatat că în august Rusia a înregistrat anumite câștiguri, dar și pierderi de teritoriu, iar ritmul său de înaintare a încetinit. ISW estima că Rusia cucerise sau infiltrase aproximativ 8,52 km² în august până la 22 august, în timp ce forțele ucrainene recâștigaseră peste 27 km² în aceeași perioadă. (Institute for the Study of War)
Prin urmare, afirmația că Rusia „câștigă teren lent, dar sigur” trebuie nuanțată.
Rusia are inițiativa în anumite sectoare și continuă să exercite presiune, dar nu există o înaintare strategică rapidă și uniformă.
Aceasta este diferența dintre o analiză serioasă și propaganda de război.
⸻
XII. GENERALUL HARALD KUJAT ȘI TEZA RĂZBOIULUI PRIN INTERPUȘI
Generalul german Harald Kujat este o personalitate militară care trebuie luată foarte în serios atunci când discutăm despre această perspectivă.
A fost șeful Statuluiă Major al Bundeswehr și președinte al Comitetului Militar NATO între 2002 și 2005. NATO îl identifică oficial drept fost președinte al Comitetului Militar, cea mai înaltă structură militară a Alianței. (NATO)
Kujat a exprimat în mod repetat o perspectivă foarte critică asupra strategiei occidentale în Ucraina și a susținut că Occidentul trebuie să privească războiul din perspectiva confruntării strategice cu Rusia.
Afirmația că Ucraina a „pierdut deja” este o evaluare strategică a lui Kuj este o realitate obiectivă demonstrată.
Dar tocmai faptul că o asemenea evaluare vine de la un fost președinte al Comitetului Militar NATO îi conferă greutate în dezbaterea strategică.
Kujat aparține unei școli de gândire care consideră că Occidentul a transformat Ucraina într-un instrument al confruntării indirecte cu Rusia și că această strategie riscă să epuizeze Ucraina fără să producă o înfrângere strategică a Rusiei.
Această perspectivă trebuie confruntată cu realitatea de pe teren.
Iar realitatea este dură pentru ambele părți.
Rusia nu a reușit să cucerească Ucraina.
Ucraina nu a reușit să recupereze teritoriile ocupate.
Rusia are resurse umane și industriale mai mari.
Ucraina are avantajul sprijinului occidental, al tehnologiei, informațiilor și atacurilor în profunzime.
Rezultatul este un război de uzură.
⸻
XIII. BOMBARDEMENTELE ÎN PROFUNZIME: NOUA NORMALITATE
În august, Ucraina continuă să lovească infrastructura petrolieră și logistică rusă.
ISW relata că atacurile ucrainene au lovit inclusiv infrastructură petrolieră aflată la sute de kilometri de front și că loviturile asupra rafinăriilor au redus capacitatea de rafinare a Rusiei. (Institute for the Study of War)
Rusia răspunde prin atacuri masive cu drone și rachete.
În noaptea de 21 spre 22 august, Ucraina a raportat un atac rusesc cu un număr mare de drone și rachete balistice și de croazieră. (Institute for the Study of War)
Aceasta este transformarea războiului.
Frontul nu mai este doar linia de contact din Donbas.
Frontul este:
Moscova – Kiev – Crimeea – Marea Neagră – infrastructura energetică – rafinării – porturi – depozite logistice.
Într-un asemenea război, adâncimea strategică devine aproape la fel de importantă ca linia frontului.
⸻
XIV. ALEGERILE DIN RUSIA: UN MOMENT PERICULOS
Alegerile legislative ruse din septembrie reprezintă un factor politic important.
Nu pentru că ar exista, în condițiile actuale, perspectiva unei schimbări rapide de regim.
Ci pentru că ele pot consolida poziția Kremlinului și pot crea cadrul politic pentru continuarea mobilizării.
În ultimele săptămâni, autoritățile ruse au exclus partidul liberal și anti-război Yabloko din competiția electorală. Le Monde relata că represiunea împotriva vocilor anti-război s-a intensificat înaintea alegerilor. (Le Monde.fr)
Ucraina consideră ilegale alegerile organizate de Rusia în teritoriile ucrainene ocupate. (Reuters)
De ce sunt aceste alegeri importante?
Pentru că ele pot fi folosite de Kremlin pentru a legitima politic o nouă etapă militară.
Volodimir Zelenskiy a afirmat chiar astăzi că Rusia ar putea recruta încă 300.000 de oameni după alegeri. Reuters a relatat această acuzație, precum și preocupările ucrainene privind creșterea producției ruse de rachete. (Reuters)
Dacă informația se confirmă, toamna și iarna pot deveni extrem de dificile pentru Ucraina.
Dar nici Rusia nu este invulnerabilă.
Pierderile sunt enorme.
Costurile economice cresc.
Atacurile ucrainene asupra infrastructurii energetice și petroliere produc efecte reale.
Prin urmare, Kremlinul are nevoie de timp.
Iar Ucraina are nevoie de timp.
Aceasta este una dintre cele mai importante concluzii ale acestui război.
⸻
XV. TREI RĂZBOAIE, ACELAȘI PROBLEMA Epuizarea PUTERII OCCIDENTALE?
Privite împreună, cele trei conflicte ridică o întrebare strategică enormă.
Poate Occidentul să ducă simultan trei războaie indirecte sau directe de asemenea amploare?
Statele Unite sunt principala putere militară mondială.
Dar nici Statele Unite nu dispun de resurse infinite.
În Orientul Mijlociu trebuie să protejeze Israelul, bazele militare din Golf, navigația, transporturile energetice și aliații arabi.
În Europa sprijină Ucraina și încearcă să mențină descurajarea NATO față de Rusia.
În Asia trebuie să urmărească China.
Aceasta este problema strategică centrală a Washingtonului:
supraîntinderea.
Dacă SUA trebuie să concentreze prea multe forțe în Orientul Mijlociu, Europa trebuie să-și asume mai mult din propria apărare.
Dacă Europa trebuie să producă mai multe arme pentru Ucraina, resursele pentru alte misiuni sunt limitate.
Dacă Statele Unite redirecționează apărarea aeriană și muniția spre Orientul Mijlociu, Ucraina poate resimți imediat lipsa acestor sisteme.
Iar adversarii Washingtonului știu acest lucru.
⸻
XVI. RUSIA ȘI IRAN: O CONVERGENȚĂ STRATEGICĂ
Rusia și Iran nu sunt aliați identici.
Au interese diferite.
Dar au un adversar strategic comun: presiunea occidentală.
În ultimii ani, cooperarea militară și tehnologică dintre cele două state s-a intensificat.
În august, au apărut și informații potrivit cărora Rusia ar continua să sprijine Iranul cu componente pentru drone și muniții. Aceste informații trebuie tratate cu precauție, dar ele se înscriu într-un proces mai larg de apropiere militară ruso-iraniană. (AOL.com)
Dacă Rusia poate ajuta Iranul să-și refacă anumite capacități militare, iar Iranul poate furniza Rusiei experiență și tehnologie în domeniul dronelor, apare o complementaritate strategică.
Aceasta este una dintre cele mai importante dimensiuni ascunse ale celor trei războaie.
Nu există trei războaie complet separate.
Există rețele de cooperare.
⸻
XVII. CHINA: MAREA PUTERE CARE AȘTEAPTĂ
China este marele actor care trebuie urmărit.
Beijingul nu are interesul ca Rusia să fie distrusă.
Dar nici nu are interesul ca războiul să escaladeze într-un conflict nuclear.
China are nevoie de energie.
Are nevoie de comerț.
Are nevoie de stabilitate pentru dezvoltarea economică.
Dar conflictul din Orientul Mijlociu îi oferă și o oportunitate.
Dacă influența americană scade în Golf, China poate crește.
Dacă Rusia devine mai dependentă de China, Beijingul devine principalul arbitru economic al Moscovei.
Dacă statele arabe încep să-și construiască propriile alianțe, China poate deveni partenerul economic privilegiat al acestora.
Prin urmare, China nu trebuie să tragă niciun foc pentru a beneficia strategic de o parte din schimbarea ordinii mondiale.
⸻
XVIII. CINE CÂȘTIGĂ?
Aceasta este întrebarea care trebuie pusă la final.
În Iran, Statele Unite au demonstrat o superioritate militară enormă.
Dar Iranul a demonstrat că poate produce costuri economice și strategice uriașe.
În Gaza, Israelul a distrus o mare parte din infrastructura Hamas.
Dar Hamas nu a dispărut.
În Ucraina, Rusia continuă să exercite presiune militară.
Dar nu a obținut victoria rapidă pe care mulți o anticipau în 2022.
Ucraina continuă să reziste.
Așadar, momentan, nu avem un câștigător clar.
Dar avem deja învinși parțiali.
Prima victimă este stabilitatea internațională.
A doua este încrederea în mecanismele tradiționale de securitate.
A treia este ordinea economică globală.
Iar cea mai gravă consecință este normalizarea războiului.
⸻
XIX. CE SE POATE ÎNTÂMPLA ÎN URMĂTOARELE 6–12 LUNI?
Putem imagina patru scenarii.
SCENARIUL 1 — NEGOCIEREA
Statele Unite și Iran ajung la un compromis.
Ormuz este redeschis.
Sancțiunile sunt negociate.
Iranul acceptă restricții asupra programului nuclear.
Acesta ar fi scenariul cel mai favorabil economiei mondiale.
Dar pentru moment diferențele sunt prea mari.
SCENARIUL 2 — RĂZBOIUL DE UZURĂ
Este scenariul cel mai probabil dacă diplomația nu produce rezultate.
Iranul continuă să folosească drone, rachete și proxy.
SUA și Israelul continuă loviturile.
Ormuz rămâne o zonă de risc.
Prețul energiei rămâne ridicat.
SCENARIUL 3 — ESCALADAREA REGIONALĂ
Un atac asupra unei baze americane.
Un atac masiv asupra Arabiei Saudite.
Un atac major asupra Israelului.
O intervenție directă a Hezbollah.
Un incident naval grav în Ormuz.
Oricare dintre aceste evenimente poate produce o escaladare pe care nimeni nu o mai controlează.
SCENARIUL 4 — NOUA ARHITECTURĂ REGIONALĂ
Acesta este scenariul geopolitic cel mai interesant.
Turcia + Arabia Saudită + Pakistan.
EAU într-o poziție mai fermă față de Iran.
Qatar și Oman încercând să medieze.
Israelul construindu-și propria rețea de securitate.
Iranul bazându-se pe Rusia, China și rețeaua sa de proxy.
Dacă acest sistem se consolidează, Orientul Mijlociu nu va mai avea o singură putere dominantă.
Va avea mai multe centre de putere concurente.
⸻
XX. CONCLUZIA: NU SUNT TREI RĂZBOAIE. ESTE UN SINGUR RĂZBOI GEOPOLITIC CU TREI FRONTURI
Iran.
Gaza.
Ucraina.
La prima vedere sunt trei conflicte diferite.
La nivel strategic, însă, ele sunt legate.
În toate trei se confruntă două concepții asupra ordinii internaționale.
Prima este ordinea construită în jurul Statelor Unite, NATO, alianțelor occidentale și parteneriatelor de securitate cu Israelul.
A doua este lumea multipolară, în care Rusia, China, Iranul, Turcia și noile alianțe regionale încearcă să reducă dominația americană.
Aceasta este adevărata miză.
Nu doar Gaza.
Nu doar Donbasul.
Nu doar Ormuz.
Miza este cine stabilește regulile lumii în următorii 20 de ani.
În Orientul Mijlociu, Israelul rămâne principalul bastion militar și tehnologic al Occidentului.
Iranul încearcă să demonstreze că nici măcar superioritatea militară americană nu poate impune automat rezultatul politic.
În Ucraina, Rusia încearcă să demonstreze că poate suporta sancțiunile și sprijinul occidental pentru Kiev suficient de mult pentru a obține un rezultat favorabil.
Europa se află între cele două teatre de război.
Iar Europa nu poate continua la nesfârșit să fie doar consumator de securitate.
Dacă războiul din Ucraina continuă și conflictul din Orientul Mijlociu se prelungește, Europa va trebui să-și crească radical capacitatea militară.
Pentru România, această realitate este fundamentală.
România se află la Marea Neagră, în apropierea războiului ruso-ucrainean și pe flancul estic al NATO.
În același timp, energia europeană este influențată de ceea ce se întâmplă în Golf.
Prin urmare, România nu poate privi cele trei războaie ca pe niște conflicte îndepărtate.
Ele ne privesc din perspectiva istorică.
Istoria ne învață că marile schimbări geopolitice nu se produc întotdeauna în ziua în care cade un guvern sau se semnează un tratat.
Uneori ele se produc lent.
Prin acumularea de alianțe.
Prin schimbarea rutelor comerciale.
Prin reînarmare.
Prin modificarea opiniei publice.
Prin apariția unor noi centre de putere.
Prin pierderea încrederii într-o alianță.
Exact acest proces îl vedem acum.
Turcia caută autonomie.
Arabia Saudită caută securitate independentă.
Pakistanul își consolidează rolul strategic.
EAU se îndepărtează de Iran.
Israelul își redefinește doctrina de securitate.
Iranul încearcă să supraviețuiască presiunii.
Rusia continuă războiul.
Ucraina încearcă să reziste.
Statele Unite încearcă să păstreze simultan Europa și Orientul Mijlociu în sfera lor strategică.
Iar China privește.
Așteaptă.
Investește.
Și își pregătește momentul.
De aceea, titlul nu este o simplă formulă jurnalistică.
3 RĂZBOAIE într-o săptămână!
În realitate, avem trei fronturi ale aceleiași mari confruntări pentru putere.
O confruntare care nu se va încheia odată cu un armistițiu în Gaza sau cu o încetare a focului în Ucraina.
Pentru că după încetarea focului va începe adevărata bătălie:
cine va construi lumea de după războaie?
Iar răspunsul la această întrebare nu va fi dat numai la Washington, Moscova, Ierusalim sau Beijing.
Va fi dat și la Ankara, Riyadh, Abu Dhabi, Islamabad, Teheran și, inevitabil, în capitalele europene.
Noua ordine mondială nu mai este o ipoteză. Ea este în construcție.
Iar cele trei războaie pe care le vedem astăzi sunt, în același timp, conflicte militare și bătălii pentru arhitectura lumii .
Gral.de Bg( ret) Bartolomeu Constantin SĂVOIU
Directorul Jurnalului
