Spiritul lui Răzvan Theodorescu călătorește spre Orientul etern

MARIUS
GHILEZAN
EDITORIALIST

 ROMÂNIA LIBERĂ

Când citeam pe nerăsuflate cartea lui Vintilă Corbul „Că­derea Constantinopolului,” nu visam ca la maturitate să am un bizantolog, protector cultural. L-am provocat în multe dispute isto­rice. Aprecia spiritul meu critic, fără a recunoaște supliciul. Aveam mereu un acord în dezacord. Monopolizam dia­logul în serile în care eram amândoi invitați.

Audiența nu era enervată. Rar mi se reproșa că îl contrazic pe marele aca­demician.

Iuțeala minții și pedagogia uitării irelevanțelor mă fascinau la Răzvan Theodorescu, dar nu-i mărturiseam.

Îl amăream, când eram singuri, cu apartenența la fesenism și apropierea prea contagioasă de Ion Iliescu. Cum a putut el, urmaș al burgheziei sofisti­cate, cosmopolite, pro-occidentale, cu mentalități liberale, să fie de stânga? S-a justificat prin ajutorul acordat de fostul lider al tineretului comunist, pe vremea când a fost dat afară din uni­versitate, pe motiv că „n-avea origini sănătoase.” Și mi se mai lăuda că tatăl a fost membru al PNȚ, în perioada in­terbelică.

A fost exmatriculat din facultate, în anii stalinismului devastator, fiindcă s-a solidarizat cu profesorul Dionisie Pippidi. Gestul său de curaj a fost apre­ciat de Ion Iliescu, la acea vreme șef la Uniunea Tineretului Comunist. Era muncitor pe șantier, când nomeclatu­ristul, cu studii la Moscova, l-a descope­rit. De acolo, tovarășul de la CC al UTC l-a readus la școală, apoi s-a ocupat să-i găsească o catedră.

Profesorul Theodorescu a traversat cu onorabilitate epoca lui Ceaușescu, chiar dacă s-a împărtășit securității. S-a opus, ca si Dinu C. Giurescu, diavo­lescului program de distrugere a mo­numentelor istorice.

După evenimentele din Decembrie 1989, a ajuns director al TVR. I s-au reproșat ceața din timpul rebeliunii din 13-15 iunie și ponegrirea regelui Mihai. Ulterior, s-a mărturisit. A trecut la acțiunea de recuperare. L-a convins pe Ion Iliescu de importanța colaboră­rii cu Majestatea Sa și rechemarea Fa­miliei Regale în România!

Pierderea fiului de doar 43 de ani, ucis de o viperă, l-a întristat profund. Dure­rea și suferința a camuflat-o în lucru asiduu în Biblioteca Academiei Româ­ne. Era cunoscut ca „elevul” din ultima bancă.

Spiritualitatea debordantă, umorul calificat, jemamfismul inspirațional, stilul degajat al abordărilor trăirilor lumești fascinau auditoriul. Recunosc, acum, nu am exersat exercițiile de admirație și nici nu mi-am contorsi­onat mirările, asemenea multora care nu descifrau personajul. Mi se părea interesant personajul. Un intelectual comestibil.

Enervat că l-a catalogat pe Neagu Dju­vara „venerabil istoric amator,” du­pă apariția ipotezei că ne tragem din cumani, mi-am dat seama că uneori șleampătul pantofilor urca, în gât, în loc de cravată. Nu-l citise. Dar îl tachi­nase public. O purtare tipic balcanică. Izotopul bizantin îl copleșea.

A fost un intelectual nu doar prozodiac, în sensul că era în stare să electrizeze audiența, fără a fi conectat la vreun fir ascuns al cunoașterii. Avea un har de la Dumnezeu de-a se juca de-a elocința.

Cărțile sale n-au fost puricate de elita cool a post-adevărului, norocul lui! Al­tfel, cum ar fi rămas nejudecat, în lu­mea paiațelor, în chip de magistrați, afrontul adus occidentului?

„Aristotel pentru Occident și Platon pentru Orient fuseseră cei doi balcanici păgâni care au întemeiat astfel Europa, așa cum durează ea și astăzi,” avea să scrie în cartea Picătura de istorie.

Ascultătorii descopereau mereu la el unghiuri noi de înțelegere a istoriei. Cine a mai istorisit publicului româ­nesc că unul dintre primii mitropoliți ai Kievului a fost un român? Câți știu că Petru Movilă, din os domnesc mol­dovean, a pecetluit orientarea occiden­tală a elitelor kievene, încă de la 1633? „El a dezvoltat o ortodoxie de formă latină, pro – occidentală, nutrită de ca­tolicismul Poloniei vecine. Dintre dis­cipolii lui Petru Movilă, unii au devenit cunoscuți reformatori, iarăși pro – oc­cidentali ai lui Petru cel Mare, precum Ștefan Iavorski și Teofan Procopovici,” avea să spună la Alephnews.ro.

GENERAL BARTOLOMEU SĂVOIU

„Acolo Sus, alături de Marele Arhitect al Universului – Dumnezeu, Prea Iubite Suveran Mare Comandor Răzvan Theodorescu, sufletul tău să se odihnească în pace şi să vegheze asupra familiei tale şi a poporului român!“ – a scris generalul Bartolomeu Săvoiu, Suveran Mare Comandor, Mare Maestru al Marii Loji Naţionale Române 1880 (M.L.N.R. 1880)

Cărțile sale n-au fost relevate publicu­lui obișnuit, pentru că n-avea liota de prosternați a altora. Nu și-a clădit un cult. Vreo camarilă, asemenea cultur­nicilor democrați de conivență, altfel niște sartrapi editoriali.

Deși purta aură, nu căuta să-și facă dis­cipoli. Doar studenții săi de la Arte îi pot mărturisi și explica extravaganța de a fi un om de stânga la veston și unul de dreapta, în detenta intelectuală.

Interpreta trecutul în cheia prezentu­lui. Proiecta limpede viitorul, dar prea puțini au fost în stare să-l asculte.

O ultimă precizare. Împărțirea con­juncturală în Intelectuali de stânga, intelectuali de dreapta e o prostie. În fața lui Dumnezeu, toți suntem egali. Iar din omul înzestrat cu ființă rămâ­ne creația. Operele sale de abia acum devin importante.

A fost un istoric creștin. Dumnezeu să-i ierte rătăcirile și să-i primească sufle­tul în Rai!