În primul rând, mini-victoria pe care el [Erdogan] a câștigat-o împotriva Armeniei poate să fi stârnit apetitul lui Erdogan pentru cuceriri ulterioare. Ziarele pro-Erdogan din Turcia bat tamburele despre „victoria în Caucaz”, pentru că prima dată, de la sfârșitul Imperiului Otoman, turcii au reușit să „elibereze” o bucată de islamism de sub conducerea „necredincioșilor”.
Mai rău pentru Putin, Erdogan a indicat deja că dorește să implice Legiunea sa străină de jihadi în protejarea „ținuturilor musulmane”.
Amestecând jihadismul Frăției sale Musulmane cu teme pan-turcice care îl amintesc pe Enver Pașa, Erdogan speră să înlocuiască narațiunea Ataturk cu o nouă narațiune a naționalismului religios.
Nu întâmplător și-a ascuțit retorica anti-occidentală și strânge legăturile cu Lupii Cenușii, o ținută pan-turcă interzisă de Uniunea Europeană ca „organizație teroristă”. „Lupii gri” visează la un imperiu turc care se întinde de la Balcani până la Asia Centrală.

Mini-victoria pe care președintele turc Recep Tayyip Erdogan a câștigat-o împotriva Armeniei ar fi putut să-i fi stârnit apetitul pentru cuceriri ulterioare. Ziarele pro-Erdogan din Turcia bat tamburele despre „victoria în Caucaz”, pentru că prima dată, de la sfârșitul Imperiului Otoman, turcii au reușit să „elibereze” o bucată de islamism de sub conducerea „necredincioșilor”. În imagine: Erdogan (dreapta) cu președintele Azerbaidjanului Ilham Aliyev la 25 aprilie 2018 la Ankara, Turcia. (Foto de biroul de presă al președintelui turc prin Getty Images)
Pe măsură ce praful se stabilește după cele mai recente lupte din Transcaucasia, este posibil să asistăm la formarea unui dezastru mai mare care implică mai multe părți ale arcului instabilității din Asia de Vest, care se întinde de la Bazinul Caspic până la Marea Mediterană.
Să ne amintim pe scurt ce s-a întâmplat.
La un moment dat în 2018, președintele turc Recep Tayyip Erdogan s-a oferit să-l ajute pe omologul său azer Ilham Aliev să recucerească enclava Înaltului Qarabagh capturată de Armenia vecină la începutul anilor 1990, la scurt timp după dezintegrarea Imperiului Sovietic. Un program accidental de instruire și armare a armatei azere nou-creată a fost lansat de Ankara, finanțat din veniturile din petrol ale Azerbaidjanului. Faptul că așa-numitul Trio din Minsk, Statele Unite, Franța și Rusia, care au garantat statu quo-ul, și-a pierdut interesul pentru totul, i-a permis lui Erdogan să pună noua și încă fragilă republică azeriană pe picior de război cu ajutorul peste 100 de consilieri turci și aproximativ 300 de jihadi sirieni care fac parte dintr-o legiune străină turcă.
Între timp, guvernele armene succesive, crezând că Rusia va fi întotdeauna acolo pentru a proteja Armenia, așa cum o făcuse încă din secolul al XVIII-lea, au neglijat nevoile de apărare ale noii națiuni. Puțin peste o lună de lupte i-a condus pe armeni în defensivă și apoi au învins pe diferite fronturi. Dar când aliații azeri și turci se lăudau pentru ucidere, Rusia a intervenit chemând liderii de la Baku și Erevan la Moscova pentru a fi de acord cu o încetare a focului confuză care, în timp ce a oprit lupta, a lăsat neatinse cauzele profunde ale conflictului. În mod tipic al puterilor oportuniste, Rusia a profitat de ocazie pentru a-și extinde prezența militară, deja semnificativă în Armenia, și în Azerbaidjan. Conform acordului de la Moscova, o forță rusă de „menținere a păcii” va prelua controlul liniei de încetare a focului, plus frontierele Azerbaidjanului și Armeniei cu Iranul.
În general, azerii nu au câștigat mult. Cea mai mare parte a enclavei disputate, în special capitala sa Stepanakert (Khan Kandi în Azeri), rămâne dincolo de controlul lor, în timp ce o bucată bună din propriul teritoriu, în special ruta terestră între Azerbaidjan propriu-zis și enclava sa „autonomă” Nakhichevan, se află sub controlul rusesc .
Armenia pierde șase așezări, în timp ce cel puțin jumătate din populația etnică armeană a Marelui Qarabagh a ales să fugă, adesea arzându-și satele. Mai rău, Erevan va trebui acum să consulte, să citească să asculte, Moscova înainte de a încerca să se răzbune în viitor. Mesajul este clar: Transcaucasia a fost un protectorat rus timp de două secole și devine din nou un glacis rus.
Toate acestea pot aminti ceea ce a făcut Putin în alți așa-ziși „vecini apropiați” ai Rusiei. El a anexat Peninsula Crimeea și a sculptat un feud în Donetsk, în estul Ucrainei. El a anexat enclava Georgiei din Osetia de Sud și a creat un alt feud în Abhazia. Are o feudă similară în estul Moldovei, sub protecție rusă și respiră pe gâtul Letoniei cu o acumulare militară.
Și totuși, Putin s-ar putea dovedi a fi unul dintre învinși în acest joc mortal.
Pentru început, mini-victoria pe care a câștigat-o împotriva Armeniei s-ar putea să fi stârnit apetitul lui Erdogan pentru cuceriri ulterioare. Ziarele pro-Erdogan din Turcia bat tamburele despre „victoria în Caucaz” pentru prima dată, de la sfârșitul Imperiului Otoman, când turcii au reușit să „elibereze” o bucată de islamism de sub conducerea „necredincioșilor”. La patruzeci și opt de ore de la încetarea focului, Erdogan a cerut Parlamentului turc să-l lase să trimită o forță expediționară în Azerbaidjan. O prezență militară turcă în Transcaucasia ar putea implica riscul confruntării directe între Moscova și Ankara, care sunt deja în conflict în alte câteva locuri, în special Siria, Libia și Kosovo.
Mai rău pentru Putin, Erdogan a indicat deja că dorește să implice Legiunea sa străină de jihadi în protejarea „ținuturilor musulmane”. Cotidianul de la Moscova Nezavisimaya Gazeta citează experții militari ruși care avertizează că Erdogan ar putea să aibă ochii în frământare printre tătarii din Crimeea, deja nemulțumiți de anexarea rusă. O vizită recentă a unui domn care pretinde că este moștenitorul tronului Crimeii în numele dinastiei tătare Develt Giray care a domnit în Baghche-Sarai în epoca medievală a fost primită în Ankara. (Tătarii din Crimeea au fost transportați în masă în Siberia de Stalin, dar li s-a permis să se întoarcă sub Hrușciov în anii 1950).
Regiunea este plină de țări musulmane care urmează să fie „eliberate” de controlul „infidel” rus, în special Dagestan, Cecenia, Ingushetia și Charkes-Qarachai, ca să nu mai vorbim de republicile autonome mai populate ale Tatarstanului și Bashkortostan.
Mai imediat, ambițiile lui Erdogan pot amenința însăși existența Armeniei. Turcii dau vina pe armeni pentru că au înjunghiat Imperiul Otoman în spate în Primul Război Mondial, luându-se de partea Rusiei. Nu este întâmplător faptul că Ankara a reînviat memoria așa-numitului Hanat Iravan (Erevan în armeană), un mini-stat aflat sub un auto-denumit khan turc, care s-a bucurat de o scurtă existență în perioada declinului iranian sub Qajars.
Mai multe ziare din Moscova susțin că ambiția umflată a lui Erdogan este periculoasă atât pentru Rusia, cât și pentru Armenia.
Amestecând jihadismul Frăției sale Musulmane cu teme pan-turcice care-l amintesc pe Enver Pașa, Erdogan speră să înlocuiască narațiunea Ataturk cu o nouă narațiune a naționalismului religios. Nu întâmplător și-a ascuțit retorica anti-occidentală și strânge legăturile cu Lupii Cenușii, o ținută pan-turcă interzisă de Uniunea Europeană ca „organizație teroristă”. „Lupii gri” visează la un imperiu turc care se întinde de la Balcani până la Asia Centrală. În cea mai prețuită carte a lor, Crinii albi, ei susțin chiar că finlandezii și maghiarii sunt, de asemenea, turci și ar deveni parte a imperiului.
Mizeria creată de Putin și Erdogan în Transcaucasia poate, de asemenea, să reînvie militanța armeană. Există aproximativ 12 milioane de armeni pe tot globul, peste 3 milioane doar în Rusia. În ultimele zile am auzit zgomote despre „voluntari” din diferite părți ale Europei și Americii de Nord care ar putea merge în regiune pentru a lupta împotriva „dușmanului turc”.
În urmă cu două decenii, am asistat la o tendință similară, în timp ce sârbii și croații din diaspora s-au întors în Balcani pentru a lupta pentru pământul respectiv. Timp de aproape trei decenii, până la căderea Imperiului Sovietic, Armata Secretă Armeană pentru Eliberarea Armeniei (ASALA) a fost un ghimpe atât în Turcia, cât și în Rusia.
Ah, și ce zici de Iran? Și-a pierdut granița cu Armenia și are din nou Rusia ca vecin cu pământul. Ultimul episod a dezvăluit Republica Islamică ca o țară fără un guvern adecvat în sensul normal al termenului și, prin urmare, ca un spectator irelevant, pe măsură ce „marile fiare” luptă.
Amir Taheri a fost redactor-șef executiv al cotidianului Kayhan din Iran din 1972 până în 1979. A lucrat la sau a scris pentru nenumărate publicații, a publicat unsprezece cărți și a fost columnist pentru Asharq Al-Awsat din 1987.
Acest articol a fost publicat inițial de Asharq al-Awsat și este retipărit cu permisiunea amabilă a autorului.
Amir Taheri
