Autor: Potcovaru Ioana-Corina
În cadrul culturii românești, scrierea istoriei a jucat un rol important. Împărțiți între hotarele mai multor state, românii s-au convins de necesitatea cercetării istoriei, căci numai prin ea se putea dovedi originea lor comună și continuitatea nestrămutată pe pământul pe care locuiesc.
Tema originii și continuității apare de timpuriu în istoriografia română și constituie o problemă majoră, poate chiar cea mai importantă în preocupările istoricilor noștri.
Începuturile mișcării naționale românești se leagă strâns de dezvoltarea științei istorice, care a constituit o însemnată armă de luptă în sprijinul aspirațiilor poporului român.
O dată cu trecerea vremii, aria cercetării istorice s-a lărgit, în prezent, ea extinzându-se asupra unei mari varietăți de aspecte: economice, sociale, demografice, politice, culturale, ale întregii noastre istorii.
Opiniile și teoriile legate de etnogeneza românească, au trebuit plasate în istoria momentului când au fost emise contextualizând întregul demers istoriografic.
Boierii-cronicari care au realizat analele și cronicile din secolele XV-XVII, au prezentat o imagine unilaterală din interior a etnogenezei românești, și întregul lor efort de redare a faptelor istorice s-a transformat într-o pledoarie pro-domo a unei categorii sociale conștientă de locul și rolul deținut în societatea vremii.
”Obiectivitatea”, atât cât a existat în acele timpuri, s-a impus prin operele marilor cronicari moldoveni, Grigore Ureche și Miron Costin și a devenit o dimensiune ferm exprimată în demersul istoric al stolnicului Constantin Cantacuzino din Țara Românească.
De la atitudinea împăcată cu sine care se desprinde din primele cronici de curte, se ajunge la istoriografia cu accente vindicative a muntenilor sau la interogația gravă de inspirație barocă, la Miron Costin sau Dimitrie Cantemir.
Trecerea istoriografiei românești de la atitudinile romantice spre abordarea de tip pozitivist a fost făcută de A.D.Xenopol, autorul primei importante sinteze de istorie națională, și un filosof al istoriei apreciat în întreaga Europă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Curentul pozitivist s-a manifestat în istoriografia românească prin ”școala critică” formată de Dimitrie Onciul și Constantin Giurescu.
Conștiința istorică reprezintă preocuparea românilor pentru situarea în timp și spațiu (originile, limba, continuitatea) a evenimentelor semnificative, personalități istorice, cultură și civilizație.
Aceste teorii ale genezei etnolingvistice românești pot fi repartizate în trei grupe: teoria originii nord și sud dunărene, teoria originii nord dunărene și teoria imigraționistă.
Prima teorie a fost susținută de istorici și filologi (A.D.Xenopol) și confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice și lingvistice. Această teorie afirmă că procesul de geneză a poporului român și a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul și sudul Dunării: Dacia și Dobrogea, sudul Panoniei, Dardania, Moesia Inferioară și Moesia Superioară, iar Dunărea a fost un hotar administrativ, politic și strategic ce a permis mobilitatea populației și a favorizat menținerea caracterului unitar al limbii române.
A doua teorie, a originii nord-dunărene a fost avansată de personalități ilustre ale culturii românești vechi și moderne, precum Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Bogdan Petriceicu Hașdeu.
Cea de-a treia teorie, a originii sud-dunărene, contradictorie primei teorii, a fost susținută de savanți români, dar mai ales de autori străini. Ei susțineau că formarea poporului român și a limbii române la sudul Dunării a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană.
Primul cronicar însemnat al secolului al XVII-lea este Grigore Ureche.
« Letopisețul Țării Moldovei », scris între 1642-1647, nu s-a păstrat în original, ci în variante ulterioare, interpolate de Simion Dascalul și Misail Călugarul, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Vorbele lui Ureche ne-au învățat în școală cine suntem și de unde venim ”rumânii câți se află lăcuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc sântu cu moldovenii și toți de la Ram se trag”, tot ele ne-au convins că țara noastră, tărâm paradisiac, ”cu locuri desfătate, cu câmpi deschiși, cu ape curătoare, cu păduri dese, fiindu în calea răotaților ”, e mereu amenințată de mari primejdii din toate părțile și în toate timpurile.”[1]
O educație asemănătoare a primit și Miron Costin, continuatorul operei lui Grigore Ureche. Opera lăsată de Miron Costin este remarcabilă, fiind socotit cel mai însemnat dintre cronicarii noștri.
La rândul său, va dezvolta o observație asemănătoare ca cea a lui Grigore Ureche, cercetând problema originii românilor în profunzime, căutând argumente și ajungând la lucrarea cu caracter incipient științific ”De neamul moldovenilor”.
”Locul acesta unde este acum Moldova și Țara Muntenească este drept Dacia, cum și tot Ardealul și Maramureșul și cu Țara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toți câți sunt istorici”.[2]
Constantin Cantacuzino poate fi considerat ca primul nostru istoric în accepția deplină a cuvântului.
Singura lucrare istorică rămasă de la Constantin Cantacuzino este ”Istoria Țării Românești”, în care afirma existența conștiinței romanității la romani, susținând că românii cred că sunt urmași ai romanilor și se mândresc cu această descendență glorioasă.
”Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară așa de tot și luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti nici crede.”[3]
Sentimentul originii, continuității și nobleței noastre ca neam a fost declarat și de Dimitrie Cantemir în ”Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”.
Față de cronicarii anteriori, Cantemir inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina și fixa locul românilor în istoria universală.
Dimitrie Cantemir a reușit să realizeze o operă care îl pune pe primul plan în cultura românească a secolelor XVII-XVIII, și îi acordă un loc meritat în cultura europeană. El a susținut originea latină a românilor și i-a înfruntat pe scriitorii care contestau continuitatea latină.
« Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor », este cea mai informată lucrare a cărturarului moldovean. Cantemir este primul în istoriografia noastră, care citează în această lucrare, izvoarele folosite indicând pagina, volumul și titlul.
A arăta originea nobilă și străveche a românilor, continuitori ai Imperiului Roman, a dovedit existența neîntreruptă, nu numai a poporului dar și a statului românesc, înseamnă a justifica pentru neamul său un rol de seamă în prezent și viitor.
”Altminteri, norodul și la noi în Moldova ca și în alte țări pe care știința nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres și încă nu s-a curățat desăvârșit de necurăția cea veche, încât se mai închină și acuma în poezii și cântece la nunți, ăngropaciuni și alte întâmplări știute, la câțiva zei necunoscuți și care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor”[4]
Reprezentanții Școlii Ardelene s-au pronunțat pentru originea latină a poporului român, dar au susținut despariția prin exterminare și alungare a dacilor. Aceștia au pus bazele școlii latiniste, care din Transilvania și-a schimbat nucleul spre cele două principii.
Lumea științifică română nu mai contestă originea română, acceptând că majoritatea coloniștilor aduși în Dacia cucerită proveneau din diverse părți ale imperiului, că nu erau doar cetățeni romani și nici de sânge roman, limba comună fiindu-le tuturor coloniștilor, latina.
Reprezentanții Școlii Ardelene (Inochenție Micu-Klein, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu), au promovat ideea originii latine a poporului român, a vechimii și a continuității acestuia pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, aceste idei s-au regăsit într-un memoriu înaintat de Școala Ardeleană, Curții de la Viena în 1791, intitulat Supplex Libellus Valachorum.
În anul 1791, Gheorghe Șincai împreună cu Petru Maior și Samuil Micu, participă la redactarea importantului document Supplex Libellus Valachorum, prin care romanii cereau împăratului, drepturi egale cu ale celorlalte naționalități.
”Nevinovata nenorocire de a fi produs o școală (Ardeleană) destul de numeroasă de romani noi, care fără a-și sprijini zisele cu faptele, socot că-și trag respectul lumii asupra-și când strigă că se trag din romani, că sunt romani și prin urmare cel întâiu popor din lume.”[5]
Aportul Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii este foarte prețios. În această epocă s-a pus problema adoptării alfabetului latin în locul celui chirilic, a fixării normelor gramaticale ale limbii, a îmbogățirii vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice.
Primul istoric al Școlii Ardelene este Samuil Micu Klein. Opera sa istorică se caracterizează printr-o largă documentare, a redactat o serie de lucrări cu caracter istoric și lingvistic, prin care urmărea să informeze pe învățații străini despre originea română a poporului și a limbii române, despre continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii și, influențat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei, numărându-se în mod firesc printre autorii cunoscutului memoriu oficial numit Supplex din 1791. Ca și Dimitrie Cantemir, Samuil Micu susține ideea inexactă a exterminarii totale a dacilor, și a originii pur latine a românilor, totodată el afirmă cu tărie continuitatea populației românești pe teritoriul Daciei. Partizan al purității latine al românilor, Samuil Micu a considerat că această origine trebuie dovedită prin limbă. El recurge la un sistem de scriere latină, etimologică, deoarece sublinia mai bine obârșia latină a cuvintelor.
Propune adoptarea unor neologisme din limba latină astfel încât atât aspectul cât și fondul limbii urmau să se transforme în sensul apropierii românei de limba pe care o generase.
Al doilea istoric al Școlii Ardelene este Gheorghe Șincai. Opera principală a lui Șincai este ”Hronica românilor și a mai multor neamuri”.
Hronica Românilor reliefează ideea romanității, originea latinei unui popor român, continuitatea lui pe teritoriul vechii Dacii, conștiința națională fiind pretutindeni prezentă.
În timpul cercetărilor sale, Șincai a strâns un bogat material, ce alcătuiește cea mai vastă culegere de documente referitoare la români, cunoscută în acele timpuri.
Lucrarea fundamentală semnată de Gheorghe Șincai este ”Hronica românilor și a mai multor neamuri”, lucrare finalizată în anul 1811 ce reprezintă o sinteză documentară vastă asupra formării, asupra continuității istorice a poporului românesc din vatra Daciei vechi. Precum Maior și Micu, Șincai dorește restabilirea adevărului despre români, reabilitarea imaginii de popor latin nobil și vechi, înlăturând impresia falsă produsă de lucrările istoricilor austrieci, unguri și germani.
”(…) foarte mulți lăcuitori au adus în Dachia din toată lumea romanilor, dar mai ales din Roma și din Italia”.[6]
Istoricul Gheorghe I. Brătianu avea în vedere că evoluția Daciei la sfârșitul perioadei antichității nu era în contradicție cu celelalte provincii aparținând Imperiului roman, asemănarea acestei dezvoltări începând cu situația de criza din secolul III d. Hr., când apare fenomenul ruralizării și declinul vieții urbane, atât în vestul continentului cât și în Dacia.
Constantin Giurescu consideră că rumânii, țăranii dependenți, existau în Țara Românească din cele mai vechi timpuri, neputând fi vorba de o deposedare și serbire a țăranilor. Acesta susține că întemeierea Munteniei nu se datorează unor descălecători veniți din Făgăraș, ci reunirii sub o singură stăpânire românească a diferitelor formațiuni politice, cnezate și voievodate, din dreapta și din stânga Oltului.
[1] C. C. Giurescu, Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Editura P. P. Panaitescu, 1958, p. 76.
[2] Miron Costin, De neamul Moldovenilor; Gabriel Ștrempel, (ed), București, Editura Academiei Române, 2003, pp. 381-420.
[3] Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Rumânești; Otilia Dragomir, (ed), București, Editura Academiei Române, 2006, p. 123.
[4] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei. Postfață și bibliografie de Magdalena Popescu, București, Editura Minerva, 1973, p. 282.
[5] Mihail Kogalniceanu, Scrieri Alese, volumul al II-lea, ”Scrieri istorice și sociale”, București , Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955, p. 151.
[6] Gheorghe Șincai, Hronica românilor și a mai multor neamuri, vol. I, ed. îngrijită de Gr.Tocilescu, București, 1886, p. 149.
Bibliografie:
- Brătianu I. Gheorghe, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, București, Fundația pentru literatură și artă ”Regele Carol II”, 1937.
- Cantacuzino Constantin, Istoria Țării Românești, București, Editura Academiei Române, 1991.
- Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei. Postfață și bibliografie de Magdalena Popescu. București, Editura Minerva, 1973.
- Costin Miron, De neamul moldovenilor, București, Editura Cuget Românesc, 1944.
- Giurescu C.C, Formarea poporului român, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1973.
- Kogalniceanu Mihail, Scrieri alese, volumul al II-lea, Scrieri istorice și sociale, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955.
- Micu Samuil, Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
- Șincai Gh., Hronica românilor și a mai multor neamuri,I-III, ed.îngrijită de Gr.Tocilescu, București, 1886.
- Xenopol A.D, Istoria românilor din Dacia Traiană, îngrijită de I.Vladescu, București, Editura Cartea Românească, 1925
