Sursa foto: ro.wikipedia.org
Atacul de la Pearl Harbor (sau Operaţiunea Hawaii, cum a fost numită de către Statul Major Imperial japonez) a fost un atac militar, dat prin surprindere, din partea Marinei Imperiale Japoneze împotriva bazei navale de la Pearl Harbor, Hawaii, în dimineaţa zilei de duminică, 7 decembrie 1941. În urma atacului, soldat cu scufundarea a patru cuirasate, distrugerea a trei crucişătoare, trei distrugătoare, un puitor de mine, 188 de avioane, cu uciderea a 2.402 persoane şi cu rănirea a 1.282 de persoane, Statele Unite ale Americii au intrat în al Doilea Război Mondial. A fost luată prin surprindere Flota Americană din Hawaii? Comisia reunită a Congresului american (Joint Congressional Comittee) a concluzionat că apărut erori în deciziile şefilor din armată. O opinie mai nuanţată a fost exprimată de Roberta Wohlstetter, într-un studiul despre Pearl Harbour, publicat în anul 1962, în care autoarea susţine că analiza deficitară a informaţiilor deţinute a condus la eşec. Revista Intelligence a Serviciului Român de Informaţii, care citează documente şi analize ulterioare asupra atacului, spune că surpriza de la Pearl Harbour nu ar fi trebuit să fie o surpriză atâta vreme principalele informaţii deţinute înaintea anului 1941 prezentau locaţiile şi forţele japoneze, datele fiind obţinute în urma interceptării comunicaţiilor japoneze. „Cel mai secret cod japonez, utilizat de diplomaţii niponi, era cunoscut de americani. Procesarea informaţiilor din zona Pacificului se realiza în 3 centre, unul dintre acestea fiind la Pearl Harbour – Staţia HYPO condusa de Lt comandor Joseph Rochefort. Însă, fiecare birou era responsabil pentru asigurarea suportului diferitelor categorii de operaţiuni şi nu toţi lucrau cu aceleaşi coduri japoneze. Criptanaliştii erau cei care ar fi trebuit să coordoneze eforturile şi să contribuie la diseminarea expertizei“.
„Momente tensionate în activitatea de intelligence. „Surpriza” de la Pearl Harbour“ precizează faptul că informaţiile obţinute în urma decriptării codului japonez (numit şi PURPLE) erau accesibile doar pentru 10 persoane, iar comandorii militari şi navali din Hawaii nu figurau pe listă. Li se trimiteau însă informări când se aprecia util, fără a li se preciza că provin din spargerea codurilor, fiind indicată ca sursă – o sursă de mare credibilitate. Imposibilitatea spargerii codului militar a generat sincope în informare. Pentru a suplini lipsurile s-au folosit metoda identificării direcţiei de provenienţă a semnalului radio, respectiv analiza traficului. Au fost folosite şi date furnizate de observatorii de coastă (ataşaţi militari, căpitani de vase şi comercianţi). Odată cu începutul războiului, informaţia a putut fi completată prin interogarea prizonierilor şi analiza documentelor găsite asupra lor.
Un alt raport, datat 31 martie 1941, cunoscut ca Raportul Martin – Bellinger, a menţionat că un eventual atac realizat aerian ar putea fi devastator, mai ales că s-ar putea produce făra o atenţionare a intelligence-ului.
Un al treilea raport „Studiu asupra situaţiei aeriene din Hawaii”, întocmit de general maior Frederick Martin, şeful apărării aeriene din Hawaii evocă probabilitatea unui atac matinal. Surprinzător însă, americanii nu au învăţat nimic după primul atac. Astfel, avertizările de intelligence a scăzut după atacul de la Pearl Harbour, în loc să crească. Neîncrederea a crescut, iar decidenţii politici au devenit mai sceptici. Astfel a fost posibil ceea ce a fost numit al doilea atac asupra Pearl Harbour, sau Operatiunea K. Aceasta s-a produs deşi criptanalistul militar Joseph Rochefort avertizase că Japonia ar putea trimite un zbor de recunoaştere.
Cu toate că atacul a avut loc înainte ca să fi existat o declarație de război oficială din partea Japoniei, Amiralul Yamamoto a dat ordin ca atacul să aibă loc la 30 de minute după ce notificarea Japoniei că pune sfârșit oricăror negocieri a fost transmisă. În felul acesta Japonia dorea pe de o parte să pară că respectă conventiile internationale, dar pe de altă parte să aibă avantajul surprizei. Notificarea de 5000 de cuvinte a fost mai întâi trimisă de la Tokio la ambasada japoneză din Washington, dar transcrierea ei i-a luat ambasadei prea mult timp ca să poată fi trimisă înainte de atac. Pe de altă parte, descifratorilor de coduri americani le reușise deja să descifreze și să traducă o bună parte a notificării cu mai multe ore înainte de ora fixată când ambasada japoneză urma să o transmită guvernului american. Uneori această notă este numită „declarație de război”, dar de fapt „nici nu declara război nici nu rupea legăturile diplomatice”. Declarația de război a apărut pe prima pagină a ziarelor japoneze pe data de 8 decembrie.
Japonezii au atacat în două valuri. Primul val a fost detectat de către radarul armatei americane de la Opana Point la 136 de mile marine, care a crezut că sunt 6 bombardiere americane B-17 care se întorceau de pe partea continentală a Statelor Unite.
Primul val constând din 180 de avioane a fost lansat de la nord de insula Oahu de către căpitanul de marină militară Mitsuo Fuchida. 6 avioane n-au reușit să decoleze din cauza unor probleme tehnice.
Atacul aerian asupra portului Pearl Harbor a început la ora 7:48 AM ora locală cu atacul de la Kaneohe. La început erau avioane torpiloare, avioane greoaie, vulnerabile, care s-au folosit de avantajul surprizei să atace aerodromurile militare Hickham Field, cel mai mare, și Wheeler Field.
Cele 171 de avioane din al doilea val au atacat Bellows Field de lângă Kaneohe, și Ford Island.
Americanii erau nepregătiți pentru un astfel de atac: dulapurile cu muniție erau încuiate, avioanele erau parcate aripă lângă aripă în aer liber (împotriva sabotajului), tunurile erau neechipate etc.
Al doilea val a constat din 171 de avioane: 54 B5N „Kate” (torpiloare), 81 D3A „Val” (bombardiere în picaj) și 36 de A6M2 „Zero” (avioane de vânătoare), toate sub comanda locotenent-comandorului Shigekazu Shimazaki. Patru avioane nu au putut decola din cauza unor defecțiuni tehnice.
Valul al doilea a fost împărțit în trei: un grup a atacat Kaneohe, iar celelalte două Pearl Harbor. Au ajuns simultan la obiective din diferite direcții.
Cele două valuri au durat în total 90 de minute. 2.386 americani au murit (55 civili, majoritatea de proiectile anti-aeriene americane neexplodate care au căzut în zone populate) și 1.139 răniți. 18 vase au fost scufundate sau au eșuat, printre care 5 cuirasate. Dintre cei morți, aproape jumătate erau din cauza exploziei magaziei de praf de pușcă de pe USS Arizona, când a fost lovită de un obuz de 40 cm. Admiralul Isaac C. Kidd și căpitanul Franklin Van Valkenburgh au murit pe punte. Din cele 402 avioane americane prezente la acea oră în Hawaii 188 au fost distruse și 159 avariate, 155 dintre ele la sol. 55 de aviatori japonezi și 9 membri ai echipajelor minisubmarinelor japoneze au fost omorâți, iar unul a fost capturat. Din cele 414 avioane japoneze, 29 au fost doborâte în luptă,(9 în primul val și 20 în al doilea val), iar 74 avariate.
Surse: ro.wikipedia.org, adevarul.ro, intelligence.sri.ro
