Atunci când vorbim despre unitatea dintre creștini, situația devine una foarte dificilă, fiind fără doar și poate încă un deziderat.
Deși toți creștinii cred în același Mântuitor, totuși aceștia încearcă să-L confiște pentru ei înșiși, să-l facă ortodox, catolic, armean, protestant sau de altă dominațiune creștină.
Această greșeală se datorează din punctul meu de vedere egoismului uman, a falsității și al bunului trai al fiecăruia dintre noi, al marilor păcate numite uitarea și neacceptarea celuilalt. Uităm de bună voie și cu bună știință că nu suntem singuri pe acest pământ, că lumea nu este alcătuită doar din ortodocși sau catolici, ci și din alte dominațiuni creștine și chiar din alte religii.
Însă ce putem face fiecare dintre noi pentru a învinge aceste păcate?
Din punctul meu de vedere consider că aceste păcate pot să fie înfrânte prin cultură și educație solidă. Așadar, încă din școală elevii trebuie învățați că nu sunt singuri în această lume, că nu pot realiza nimic fără a colabora cu ceilalți care sunt diferiți de ei, că oamenii din această lume alcătuiesc împreună un mecanism. Consider că profesorii de istorie ar putea să explice în cadrul unor ore aceste elemente de bun-simț, întrucât aceștia cunosc foarte bine ce repercursiuni au produs uitarea și respingerea celuilalt: crime și chiar războaie.
De la dreapta la stânga: Monseniorul Fernando Duarte, Secretar la Nunțiatura Apostolică din București, Excelența Sa Aurel Percă, Arhiepiscop Romano-Catolic de București, Înalt Preasfințitul Datev Hagopian, Arhiepiscop Armean de România, Preasfințitul Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfințitul Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București, Preasfințitul Daniel Zikeli, Episcopul Luteran de București, Vlad Andrei-Mihai, student al Facultății de Istorie din București și promotor al Unității Creștine, autorul articolului de față (o seară de rugăciune comună din cadrul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștină, Catedrala Armeană din București, ianuarie, 2020).
Astfel ar trebui să se dea exemplu mecanismului de ceas. Luate separat, rotițele din mecanism sunt inutile, însă împreună formează un mecanism complex care poate măsura scurgerea timpului. Un alt exemplu poate să fie motorul unei mașini, dar mai există și alte exemple care pot să fie înțelese de tinerii din școli, licee sau chiar universități.
Așa se întâmplă și cu diversitatea creștină din zilele noastre. Fiecare confesiune sau diferență față de a mea reprezintă pentru mine nu o piedică pusă de celălalt, ci o bogăție culturală oferită de celălalt care mă ajută să-l înțeleg în diversitatea sa. Asta înseamnă unitate în diversitate.
Acest lucru se întâmplă și în zilele noastre, însă el este ținut de cele mai multe ori ascuns, întrucât lumea în marea ei parte nu are pregătirea aceea culturală despre care am amintit mai sus pentru a înțelege diversitatea lumii în care trăim.
Astfel observăm dacă ne interesează că între creștini există comisii de dialog: ortodox-catolic, catolic-protestant, ortodox-protestant, ortodox-anglican, dar și altele.
De cele mai multe ori, aceste comisii semnează declarații comune care nu fac altceva decât să reliefeze această unitate în diversitate.
De asemenea trebuie să amintesc că la nivel mondial, inclusiv în România, perioada 18-25 ianuarie a fiecărui an este dedicată Săptămânii de rugăciune pentru Unitatea Creștină (după cum am remarcat și în poza de la începutul acestui articol). Această săptămână este organizată sub înaltul patronaj al Consiliului Mondial al Bisericilor.
În această săptămână creștinii participă la serviciile creștine de la o biserică la alta, iar cuvintele de învățătură sunt ținute de reprezentantul altei confesiuni. Spre exemplu, la slujba Vecerniei dintr-o biserică ortodoxă, cuvântul de învățătură (predica) este rostită de reprezentantul Bisericii Luterane. Această săptămână are rolul de a arăta pluralitatea riturilor, dar și unitatea dintre acestea.
Toate aduc mulțumire, laudă și cerere aceluiași Dumnezeu. De asemenea săptămâna aceasta învață creștinii diferitelor confesiuni să dialogheze, să se accepte reciproc.
Și totuși, de ce unitatea creștină este un deziderat?
Unitatea creștină este încă un deziderat, întrucât suntem departe de a înțelege că această unitate nu înseamnă o unire sub sceptrul unui singur lider, ci o trăire în comuniune, o acceptare reciprocă venită din cunoașterea celuilalt și a celorlalți. Aceste elemente se pot realiza doar prin lectură, prin educație și prin cunoașterea trecutului.
Să învățăm de la cei din trecut trei idei „FIȚI PE PACE, AVEȚI-VĂ BINE, NU VĂ SFĂDIȚI”, după cum spunea Sfântului Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei (a trăit în secolul al XIX-lea).
Importanța acestor cuvinte este reliefată în secolul al XXI-lea sub o altă formă și de Papa Benedict al XVI-lea cu prilejul primei întâlniri mondiale a liderilor religioși de la Moscova din anul 2006.
În mesajul adresat cu prilejul acestei întâlniri, Papa Benedict al XVI-lea spunea că „o astfel de adunare semnificativă a numeroșilor reprezentanți ai religiilor lumii mărturisește o dorință comună de a promova dialogul între civilizații și căutarea unei ordine mondiale pașnice și mai drepte. Sper că, datorită contribuției sincere a tuturor, va fi posibil să găsim domenii de cooperare eficientă în respect și înțelegere reciprocă pentru a face față provocărilor de astăzi.
Pentru creștini, provocarea este să învățăm să ne cunoaștem și să ne respectăm din ce în ce mai mult în lumina demnității umane și a destinului etern.”\
Autor: Andrei-Mihai VLAD
Licențiat în Istorie al Facultății de Istorie din
cadrul Universității București
Masterand al Facultății de Istorie din cadrul
Universității București
Redactor al Rubricii de ISTORIE din cadrul ziarului
PATRIA ROMÂNĂ
