AUTOR: Lector Universitar, Doctor. Alba Iulia Catrinel Popescu
În data de 13 august 2020, administraţia Donald Trump a anunţat că, peste câteva săptămâni, la începutul lunii septembrie, la Casa Albă, va fi semnat acordul de pace între Israel şi Emiratele Arabe Unite, un moment de maximă importanţă în evoluţia procesului de pace în Orientul Mijlociu. Care este impactul geopolitic al acestui eveniment şi ce procese geopolitice poate anunţa?
După aproape 2000 de ani de pribegie, în 1948, poporul evreu şi-a redobândit ţara. Dar, naşterea noului Israel – Eretz nu a fost primită cu bunăvoință de vecinii săi. Motivele acestei ostilităţi au fost multe, de la dihotomia confesională dintre urmaşii patriarhului biblic Avraam, până la raţiuni economice, politice şi geopolitice. Şi, cu toate acestea, agenda reconcilierii dintre cele două mari seminţii semitice s-a blocat în dreptul „cauzei palestiniene”, a creării unui stat palestinian în Cisiordania şi Fâşia Gaza, teritorii cucerite de Israel după Războiul de Şase Zile, din 1967.
Renaşterea Israelului a coincis cu perioada Războiului Rece, când statul evreu a fost perceput ca un cap de pod al intereselor americane în Orientul Mijlociu, spaţiu geopolitic dominat, în mare măsură, de blocul comunist. Divergenţele ideologice, dintre puterile momentului şi jocul geopolitic din regiune, au creat, mai întâi, Frăţia Musulmană, organizaţie panislamică, islamistă, radicală, care, începând cu anul 1938, când a înfiinţat filiala din Ierusalim, şi-a asumat şi „cauza palestiniană”. O asumare, fie directă, prin intermediul liderilor politici şi de opinie afiliaţi organizaţiei, fie indirectă, prin intermediul organizaţiilor teroriste (HAMAS, Jihadul Islamic, Tanzim al-Jihad, Hizb ut-Tahrir, Jamaat al-Islamiyya şi multe altele) desprinse, începând cu anii 1950, din „braţul” sau armat, numit al-Nizam al-Khass – Aparatul Special.
În timpul bipolarităţii, şi chiar şi după, Frăţia Musulmană a intrat sub cupola de influenţă americană, fiind utilizată de noii săi protectori ca un vector de contenţie a influenţei sovietice / ruseşti în regiune. Ulterior, în anii 1960 au apărut organizaţiile palestiniene afiliate sovieticilor, precum Fatah sau Septembrie Negru. Confruntarea by proxies dintre cele două sisteme au transformat Orientul Mijlociu într-o „centură de ruine”, un spaţiu dominat de tensiuni şi conflicte, de instabilitate şi insecuritate.
Din acest motiv, acordurile şi, mai apoi, tratatele de pace ale Israelului cu lumea arabă au fost rezultatul medierii realizate de americani (şi, mai puţin vizibil, de ruşi / sovietici) şi, nu în ultimul rând, al unui joc foarte complicat între interesele de securitate ale Israelului şi islamismul radical, pro-palestinian, al Frăţiei Musulmane.
În această cheie trebuie înţeles uriaşul impact al semnării tratatului de pace dintre Israel şi Egipt (mediat de preşedintele american Jimmy Carter), în 26 martie 1979 – Egiptul fiind ţara de obârşie a Frăţiei Musulmane, a cărei filiala locală constituie, şi în prezent, axul central al organizaţiei. Tratat pentru care, preşedintele egiptean semnatar, Anwar el-Sadat (1918 – 1981), a plătit cu viaţa, ucis fiind, în 6 octombrie 1981, în timpul unei parade militare, de un comando al Tanzim al-Jihad. Tratat care a oglindit atât dihotomia dintre lumea islamică a Frăţiei Musulmane şi lumea arabă a statelor neo-kemaliste, cât şi spargerea unităţii de monolit a lumii islamice faţă de „cauză”, din chiar centrul ei, Egiptul. Tratat, care a mai oglindit ceva, şi anume o primă fractură între Frăţie şi protectorii săi de la Washington.
A urmat tratatul de pace cu Iordania, din 26 octombrie 1994 (mediat de preşedintele american Bill Clinton), un alt moment extrem de important, care a costat viaţa premierului israelian semnatar, Yitzhak Rabin (1922 – 1995). Importanţa sa a fost nu doar geopolitică, ci şi imagologică, întrucât a fost semnat de Iordania, a treia ţară, după Egipt şi Siria, în care, în 1938, s-a deschis o filială a Frăţiei Musulmane. Desigur, au existat multiple raţiuni geopolitice care au determinat această decizie, printre care se numără şi marele clivaj dintre hașemiți şi saudiţi privind Hijaz-ul şi locurile sfinte ale Islamului, dar, pe fond, momentul 1994 a marcat o nouă fractură, mult mai adâncă, între americani şi islamiştii din Frăţie.
Venirea la putere, în noiembrie 2016, a preşedintelui american Donald Trump a încheiat relaţia de sprijin dintre administraţia americană în exerciţiu şi organizaţia panislamică. Anunţul că această coabitare a luat sfârşit, a fost dat în primele luni de la învestitura sa, în perioada 20-21 mai 2017, când preşedintele Trump a participat la Riyadh, la Summitul Americano-Islamo-Arab, ocazie cu care a anunţat că SUA, Egiptul şi Arabia Saudită vor lupta împotriva finanţatorilor reţelei islamiste, responsabile de terorismul, pe atunci extrem de activ, din Levant, Orientul Mijlociu şi Europa.
Ulterior, eradicarea Statului Islamic din Siria sau căderea, în 11 aprilie 2019, a regimului Omar al Bashir şi înlocuirea sa, într-un final, la conducerea Sudanului, cu regimul generalului Abdel Burhan sau criza, din iulie 2017, din cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), dintre Qatar şi monarhiile aliniate Arabiei Saudite, au anticipat, întrucâtva, marele moment din 13 august 2020, când Israelul şi Emiratele Arabe Unite au căzut de acord să semneze, la inceputul lunii septembrie 2020, la Casa Albă, în prezenţa preşedintelui american Donald Trump, acordul de pace dintre Israel şi Emiratele Arabe Unite (EAU).
Evident că, acest acord, numit si Acordul Avraamic, care urmează a fi definitivat şi printr-un tratat de pace, are, la rândul său, un uriaş impact geopolitic.
In primul rând, este primul acord de pace semnat de Israel cu o ţară din zona Golfului, zona cunoscută, până în 2001, ca fiind bastionul islamismului ultraconservator şi, implicit, sponsor şi safe-haven al Frăţiei Musulmane. Dar, dorinţa declarată, în 2001, de (Sheikh) Raad Salah, lider palestinian al Frăţiei, de a aduce apă din fântâna „sfântă” Zamzam, din Mecca, la Moscheea Al Aksa, din Ierusalim, pentru a lega între ele „locurile sfinte” şi, mai apoi, discursul unui alt lider al Mişcării, (Sheikh) Safwat Hijazi, din data de 1 mai 2012, în care a afirmat că Ierusalimul va fi viitoarea capitală a Califatului Global, şi nu Mecca sau Medina, au reprezentat sfârşitul patronajului saudit asupra Mişcării şi, o dată cu el, ostilizarea monarhiilor din Golful Persic, aliniate saudiţilor.
Nu întâmplător, în noiembrie 2014, autorităţile din Emirate au decis să introducă Frăţia Musulmană în lista organizaţiilor teroriste, urmând exemplul Arabiei Saudite, iar, în 2015, în contextul crizei din CCG, Emiratele Arabe Unite s-au alăturat de Arabiei Saudite, Bahrainului, Egiptului, Yemenului şi Maldivelor în decizia de întrerupere a relaţiilor diplomatice cu Qatarul, pe care l-au acuzat că sprijină terorismul Frăţiei Musulmane.
Mai mult, EAU, Arabia Saudita şi, se pare, şi Israelul, s-ar fi aflat în spatele salutarului puci secular din Egipt, din 3 iulie 2013, prin care regimul islamist radical al lui Mohamed Morsi, membru al Frăţiei Musulmane, a fost răsturnat de la putere. Şi, nu în ultimul rând, trebuie amintit că, cele şapte emirate din componenţa EAU nu au luptat niciodată în războaiele arabo-israeliene.
Prin urmare, geopolitic, acordul de pace dintre Israel şi EAU anunţă o posibilă alianţă îndreptată împotriva Frăţiei Musulmane şi a principalelor state sponsor sau safe-haven ale organizaţiei, în speță Turcia, Iran şi Qatar.
Întrucât este greu de crezut că acest acord de pace s-a semnat fără acceptul Arabiei Saudite, statul cel mai interesat să anihileze aspiraţiile palestinienilor, şi ale aliaţilor lor, de dominaţie a lumii sunnite, este de aşteptat ca, în viitor, sub acelaşi patronaj american, regimul de la Ryiadh să semneze, la rândul său, un acord de pace cu Israelul. Şi, nu este exclus ca, precedentul deschis de EAU şi Arabia Saudită să fie urmat de Bahrain, Sudan, Yemen, Liban, Maldive şi, chiar şi de facţiunea libiană a generalului Khalifa Haftar sau de miliţii kurde. Astfel, în viitor, s-ar putea contura un Middle East Treaty Organization METO, (sau Middle East – North Africa Treaty Organization MENATO) o alianță politico-militară pe modelul NATO, menită să contracareze politica islamistă radicală a Frăţiei Musulmane, precum şi a sponsorilor şi a aliaţilor săi. O alianţă cu şanse mari de materializare, dacă actualul preşedinte american, Donald Trump, va obţine un al doilea mandat în alegerile prezidenţiale care vor avea loc în noiembrie 2020.
Abandonarea sprijinului american pentru Frăţia Musulmană şi crearea acestui prezumtiv pol politico-militar ar putea schimba radical ecuaţia de putere în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii.
Pe de o parte, este posibil ca Turcia şi Qatarul să se alinieze Chinei, care ar putea prelua patronajul Frăţiei Musulmane şi al „cauzei palestiniene”. O alianţă împotriva firii, însă, pentru că ateismul autocratic al Chinei se va ciocni de fanatismul ultraconservator islamist al HAMAS şi al organizației-mame, Frăţia Musulmană.
Pe de altă parte, este posibil ca Beijingul să preia patronajul naţionalistei Fatah, chestiune vizibilă deja din declaraţia lui Mahmud Abbas, liderul Autorităţii Palestiniene, privind „dreptul legitim al Chinei de a interveni în provincia Xinjiang, locuită de uighuri”. Patronaj care ar putea deranja, însă, Federația Rusă. Iar, în contrapondere, o alianţă politico-militară a Orientului Mijlociu şi Nordului Africii, în care ar putea fi atrasă şi Rusia, în calitate de partener strategic, ar readuce SUA pe poziţia de lider în regiune şi ar reconfigura major mediul de securitate din bazinul Mării Mediterane, Golfului Aden şi Golfului Persic, Orientului Mijlociu, Nordului Africii, Levantului, Europei şi Sudului Asiei.
O altă ţintă geopolitică a acestei posibile alianţe în formare o constituie Iranul, a cărui emergenţă în Golful Persic a fost continuu semnalată de Israel dar, şi de Arabia Saudită şi de aliaţii săi. O emergenţă susţinută, din umbră, de administraţia Obama, cunoscută pentru simpatia pentru Frăţia Musulmană şi aliaţii acesteia, în încercarea, nereuşită, de a disloca geopolitic statul persan de sub cupola Rusiei. Practic, normalizarea relaţiei cu Iranul implică, automat, dialogul cu Moscova, dialog care nu se va materializa în sens pozitiv decât în condiţiile impuse de partea rusă, care implică, automat, dosare precum Siria, Bazinul Arctic şi Ucraina.
Sau, altfel spus, ceea ce este Coreea de Nord pentru China, este Iranul pentru Federația Rusă, adică acel Jolly Jocker, aparent imprevizibil, gata de a schimba regula jocului, dacă jucătorul o cere.
Şi, nu în ultimul rând, o altă ţintă a acestei viitoare posibile alianţe, o constituie China, a cărei prezență în spaţiul de referinţă amintit anterior este tot mai vizibilă, tot mai agresivă şi tot mai coordonată, vizând multiple dimensiuni ale securităţii regionale, de la cea economică, la cea politică şi militară.
Cu toate acestea, nu va exista o abandonare a cauzei palestiniene din partea statelor arabe, la fel cum nu va exista o abandonare de către Israel a pretențiilor acestuia asupra Văii Iordanului. Chiar şi acordul de faţă impune Israelului încetarea oricăror implantări evreiești în Cisiordania. Dar, este posibil, că în viitor, să existe o condiționare impusă părţii palestiniene de a renunţa la islamism în contra întemeierii unui stat palestinian, ale cărui graniţe vor face subiectul unor negocieri viitoare.
De asemenea, există şi interesele economice ale statelor semnatare. EAU, şi în mod special, emiratul Dubai, reprezintă un adevărat hub de afaceri în regiune. Deblocarea relaţiei cu Israelul, va însemna, automat, creșterea nivelului schimburilor economice bilaterale, accesul EAU la sistemele de armament israeliene, îndeosebi la sistemele de drone şi, chiar, la avioanele de luptă F35, accesul la tehnologiile medicale israeliene, foarte avansate, inclusiv la cele implicate în tratarea şi profilaxia gripei chinezești COVID-19. De partea cealaltă, pentru Israel, semnarea acestui acord are o importanță strategică deosebită, pentru ca sparge monolitul anti-israelian al Consiliului de Cooperare al Golfului, permite o prezenţă intensificată israeliană în imediata vecinătate a Iranului şi reprezintă o lovitură imagologică pentru Benjamin Netanyahu, premierul israelian, aflat sub tirul reproşurilor privind modul în care a gestionat criza medicală generată de gripa chinezească şi al acuzaţiilor de corupţie.
În concluzie, putem afirma, că acordul de pace dintre Israel şi EAU, patronat de preşedintele Trump, reprezintă primul pas spre coagularea unui posibil proiect geopolitic de mare anvergură, care ar putea repoziționa SUA pe post de jucător geostrategic major într-o regiune vizată de planurile strategice chineze şi care ar putea aduce pacea şi securitatea într-o zonă aflată de prea mult timp în „ochiul ciclonului”.
Să sperăm că, acest al treilea pas spre instaurarea păcii în Orientul Mijlociu, nu-şi va lua tributul de sânge, precum s-a întâmplat în cazurile precedentelor tratate.
AUTOR: Lector Universitar, Doctor. Alba Iulia Catrinel Popescu
